Sunday, June 9, 2013

ANTRENAMENT 03

15    CICLICITATEA PREGATIRII

             CICLUL DE ANTRENAMENT 



            In contextul noţiunii de periodizare, ciclicitatea, repetabilitatea formelor, metodelor, mijloacelor de antrenament trebuie înţelese ca principiu fundamental al pregătirii (principiu caracteristic multor fenomene ale existenţei şi vieţii biologice, asimilaţie / dezasimilaţie, consum  / refacere, efort / odihnă etc.).    



            Evoluţia procesului de pregătire are ca obiect de lucru funcţionalitatea optimă a organismului.



            O complexitate de ipostaze biologice care prezintă apariţii, valori succesive, cu mărimi periodice (cantitative, calitative) greu de anticipat în condiţiile vieţii normale (civilul neantrenat)-  în limitele unei pregătiri sistematice, ciclice, sub incidenţa categoriei 'efort', condiţionează sportivul spre a le  cunoaşte şi să le folosească fericit în scopul creşterii randamentului, al performanţei.



            Diferiţii parametri funcţionali, care au o periodicitate distinctă unii faţă de alţii, pot fi aduşi, prin antrenament, la un ritm comun - în acest mozaic, exerciţiul fizic condiţionează specific diversitatea de capacităţi iar cînd efortul este dirijat  ştiinţific acest rang are în vedere respectarea caracterului ciclic şi unitar al majorităţii funcţiunilor organismului; invers, exersarea ocazională, întimplătoare nu poate asigura finalitate pozitivă iar rezultatele vor întîrzia să apară.



            Conceptul 'ciclul de antrenament' se bazează pe ideia evoluţionistă ascendentă (a unui singur / a mai multor parametri), de la un nivel inferior pînă cînd funcţiunea revine la situaţia iniţială dar la un nivel superior, cu un plus de acumulare, care prin repetabilitatea va realiza condiţiile necesare de manifestare a 'saltului' (supracompensarea).

            Ca orientare generală se poate vorbi despre:

- ciclicitatea intimă fiecărui set de exerciţii, repetări proprii unui întreg antrenament;

- ciclicitatea specifică mai multor antrenamente - 'mini' sau 'micro' ciclul săptămînal (luni-miercuri / joi-sîmbătă);

- ciclul săptămînal - unitatea organizatorică de bază a procesului de pregătire (instrument de reglare a pregătirii);

- ciclul - etapă, interval de cca. 4 săptămîni (3 săptămîni de 'încărcare' + 1 de 'îngustare', cu verificarea pregătirii în final);

- mezo-ciclu, interval de cca. 8-12 săptămîni care precede participarea la un concurs intermediar de verificare în proba de concurs sau chiar la un concurs de obiectiv (final); mezociclul poate fi termenul care vine să înlocuiască termenul classic - perioada';

- macro-ciclu, interval de mai multe mezocicluri prin care este împărţit un 'an sportiv' calendaristic; în sportul şcolar se identifică cu trimestrele, semestrele anului de învăţămînt; 

- ciclul anual, ce 'contabilizează' strategia pregătirii, care dercurge (sau ar trebui..) din ciclul olimpic, de 4 ani, unitatea supra-organizatorică care  poate fi şi ea concepută pe ideia - 3 ani de 'încărcare' + 1 'îngustare', cînd se vor atinge obiectivele de performanţă planificate anterior.

           

17.  FORMA  SPORTIVA şi legătura ei cu pregătirea la altitudine .

            Este expresia care defineşte o stare calitativã superioarã a gradului de antrenament.

            Atunci când nu este întâmplãtoare ci premeditat dirijatã (vezi pregătire la altitudine), în condiţiile aplicãrii riguroase a planului de pregãtire (periodizare, planificare, susţinere-refacere, stimulare biologicã la altitudine  etc.) se poate vorbi de act de creativitate sportivã autenticã, adicã - intrarea în formã, menţinerea şi chiar eşirea, la o datã prognozatã cu mult timp înainte.

Practic, forma sportivã maximã comportã aspecte 'temporale' (perioade de timp distincte) şi  'structurale' (stare perfectã de sãnãtate, indici ridicaţi ai motricitãţii, agilitate-acuitate tehnicã care vizeazã perfecţiunea în compania efortului şi un tonus psihic de învingãtor), date care permit antrenorului  o anumitã  previzibilitate (spre deosebire de forma sportivã 'falsã' care poate apãrea spontan şi necontrolat şi evident fãrã a atinge întreg cumulul de palmares la care poate aspira un sportiv în formã, la data consursului de obiectiv...).

            La înot a fost remarcatã schema antrenorului rus Igor Koşkin ( cel care l-a lansat pe celebrul fondist Vladimir Salnikov, primul înotãtor care a parcurs distanţele de 800 şi 1500 m cu o medie de sub 60 sec./100m. în perioada anilor '80...), schemã ce poate fi exprimatã ca

            - 'regula celor 5x10'...., practic un mezociclu (50 de zile - model standard) care poate 'garanta' , prin repetări numeroase care generează experienţă pozitivă - intrarea  în formã optimã la data stabilitã.

            Intr-un astfel de mezzo-ciclu este prevăzută şi activitatea de pregătire la altitudine (medie – cca. 2000m) care reprezintă o formă de condiţionare biologică (creşterea naturală a numărului de globule roşii datorită rarefierii areului la asemenea înălţime… ) ce poate oferi condiţii superioare de susţinere a  activităţii de condiţionare sportivă în termenii binecunoscuţi de cei implicaţi; astfel :

            1. 10 zile antrenament la altitudine mica, la şes-nivelul mării (lucru de acumulare, cu mulţi kilometri înotaţi, oboseală, 'încãrcare'), 
            2. 10 zile antrenament la altitudine ridicatã :1800-2400m (lucru moderat, de adaptare la altitudine, refacere);
            3. 10 zile  antrenament la aceiaşi altitudine ridicatã:1800-2400m ( lucru de acumulare, kilometraj ridicat , 'încãrcare', mare uzurã);
            4. 10 zile  antrenament  cu revenire la altitudine micã (lucru moderat, 'îngustare', care precede intrarea în formã);
            5. 10 zile  de intrare progresivã în formã  maximã (fie imediat după revenire – ziua 1-2 fie ziua a 6-7 ).









18.  ‘EXPUNEREA’  LA APA.



            Expresie care vrea să scoată în evidenţă că apa poate deveni nocivă pentru cei care stau prea mult timp în ea...; adaptarea organismului la condiţiile mediului acvatic, mediu neobişnuit pentru fiinţele terestre printre care îl găsim şi pe 'om', a fost, în general, apreciat ca un fapt benefic pentru organism.



            Conduşi de acest concept, mulţi antrenori au reuşit, pe căi instructive -educative optim dirijate, să crească firesc numărul orelor petrecute în apă cu ocazia antrenamentelor, dar, curând s-a observat, din multiple direcţii, că 'expunerea la apă', peste unele limite,  duce la o serie de neajunsuri alături de neîndeplinirea unor obiective de performanţă.



            Expunerea la apă atrage atenţia asupra unei categorii de antrenament care se cere a fi clar definită de antrenor ca durată optimă/zi ( maximum 5 ore/zi la adolescenţi) diferenţieri în funcţie de sexe, de vechime în pregătirea stagială, chiar şi faţă de probele de concurs (fondiştii trebuie să stea mai mult în apă..); în cazul forţării acestei 'expuneri' se vor manifesta curând o serie de modificări reunite în ceea ce medicina numeşte SGA 'sindromul general de adaptare' cu consecinţe negative pentru sportiv.



            Durata 'expunerii la apă' poate fi scalată, regresiv, pentru categoriile inferioare de vârstă ajungându-se astfel la măsura, surprinzătoare pentru unii, a 'întreruperilor dirijate' a unor copii de vârstă mică ( mai ales preşcolarii dar şi de vârste puţin mai mari) perioade când este de presupus că organismull va acumula pe plan biologic nivele calitativ superioare în funcţiune etc.



            Alternarea optimă a unor asemenea întreruperi, la nivelele de debut ar permite folosirea eficientă ( minimum o dublare a randamentului) a forţei de muncă a antrenorilor, monitorilor responsabili de pregătirea începătorilor, sporind astfel baza de masă a înotului sportiv de la noi. Acest lucru este valabil dacă se lucrează într-un sistem coherent şi bine organizat !



19.  DOZAREA INTERVALULUI.



            Durata pauzelor de odihnă între diferite reluări ale unui set de exerciţii cu efort specific este extrem de importantă pentru a 'condiţiona' cu exactitate organismul spre o cât mai bună adaptare la condiţiile de concurs ( probe de viteză sau fond sau secvenţe, forme care pot fi întâlnite termporar în asemenea întreceri).

            Cel mai ades, dozarea se face urmărind indicatorul frecvenţei cardiace (FC) (în condiţii bazale sau în diferite momente ale efortului, antrenamentului).

            La sportivii consacraţi (cu o experienţă de cca. 4 ani de pregătire sistematică) sunt admise următoarele valori aproximative ale FC:

            - FC bazal (FCb), dimineaţa în clinostatism, de regulă se situează la cca. 40-45 pulsaţii/minut; trebuie controlat periodic, asociat cu numărarea pulsaţiilor şi în ortostatism (la un minut de la ridicarea în picioare !) iar dacă diferenţa este prea mare se poate suspecta organismul de oboseală remanentă...(vezi Anexa  11);

            - FC în efort maximal (FCmx), de concurs, care la înotători poate trece şi de 220-230/min. Valoarea trebuie controlată folosind numărătoare pe 6 sec.( x 10)  pentru a afla lesne media pe minut sau se poate apela la tehnica electronică (vezi Polar/Nokia systems)

            - FC fiziologică de antrenament (FCa), se calculează scăzând din FCmx valoarea FCb (în clinostatism); este de dorit ca exerciţiile cronometrate să nu depăşească această cifră (!) pentru a rămâne în forme de efort normale, bine suportate de organism (a) şi, această valoare poate servi la calcularea FC pentru alte diferite ale regimuri de efort (b),astfel:



­-      antrenamentul continuu-uniform (înot pe distanţe de cca.l km sau cu durate de cca.15 min.) este corect fiziologic realizat la o FC de cca 70-75% din FCa;



-     la antrenamentul cu intervale (varianta 'lentă'/'extensivă') se va calcula ca regimul de efort să ajungă până la 80-75% din FCa, iar dozarea intervalului să cuprindă durata de timp necesară revenirii FC la cca. 65-70% din FCa;



-      la varianta 'rapidă'/'intensivă'se va calcula o intensitate de cca. 85-90% din FCa cu un interval necesar revenirii până când Fc ajunge la cca.60-65% din FCa;



-     la antrenamentul cu repetări se va calcula ca regimul de efort să ajungă la cca. 95% din FCa iar intervalul va fi dozat faţă de o FC de cca.60% din FCa. Iată o paletă certă de lucru a antrenorrului dornic de a lucra ştiinţific. Reperele trebuie bine memorate.



            Un alt mod de a face o dozare logică a intervalului este cea prin care ne raportăm la durata efortului, astfel:

            * la sprinturile de control maximal, durata intervalului va fi de cca. 4-5 ori durata efortului (1/4-5);



            la repetări cu cca. 90% intensitate, durata intervalului va fi de cca. 2-3 ori mai mare decât durata  efortului (1/2-3);



            * la ‘interval-training (intervalul-rapid) cu cca. 80% intensitate, durata intervalului va fi egală cu durata efortului (1,0/1.0);



            la ‘interval-training’ (intervalul-lent) cu cca. 70% intensitate, durata intervalului va fi egală cu 1/3 până la 1/2 din durata efortului (1/ 0,3 - 0,5), etc.



            Dozarea intervalului nu trebuie făcută, să zicem zilnic, ea se va face periodic, de cca. 2-3 ori pe sezon, pe ciclu pentru a cantifica cert dacă schimbările în funcţiunea FC sunt notabile şi deci susceptibile de a modifica relaţiile anterior descries.



20.  ANTRENAMENT CU AUTO-CONTROL






(grafică dupa Fahnemann catalogues, Bockenem 1974)



            Perfecţionarea metodelor de antrenament, mai ales a celui ‘cu intervale’ necesita urmărirea a două mari repere: timpul realizat ( el este stabilit în mod variat de la un antrenament la altul …) şi pauza de revenire (’intervalul’) prin care se poate regla durata revenirii frecvenţei cardiace şi implicit achitarea Datoriei de 0xigen (diminuarea stării de oboseală).

            Este ştiut că după fiecare efort mare spre maximal parametrul FC poate atinge valori de 200 pulsaţii/ min., iar când efortul încetează FC scade rapid. Aceste valori trebuie supuse autocontrolului, durata revenirii, în condiţii perfecte de adaptare la antrenament urmând a fi mai mică.   

            Antrenamentul cu intervale presupune, de fapt, un antrenament al inimii, ştiut fiind că după fiecare efort apare o fază de supracompensare când muşchiul cardiac lucreză la parametri superior efortului anterior.

            Dacă medicul+antrenorul pot aprecia obiectiv când începe această fază de supracompensare (la ce valoare, durată de scădere a FC…), după acel ‘interval’ de repaus se poate reîncepe, theoretic, un nou efort, care va fi mai bine susţinut de cord şi astfel, din aproape în aproape, inima capătă mai bună eficienţă în faţa efortului.

           

            Antrenamentul cu intervale dezvoltă rezistenţa în regim aerob superior şi tipul de efort mixt (anaerob/aerob), tipuri de effort care sunt caracteristice probelor medii şi lungi (200-1500m).

            La ora actuala firma Polar/Nokia din Finlanda realizează un aparat deosebit de simplu care poate monitoriza FC ‘la purtător’, executantul poate citi pe un ceas de mână , în cel mai uşor mod, care este FC la acel moment.



            Pentru partea de condiţionare antrenorul tradiţional începe să dispară…., înotătorul singur poate să dirijeze pregătirea conform cu graficul de efort dorit (dar acest graphic tot de un specialist ar trebui conceput…!). Acest aparat îl scuteşte pe antrenor să mai ‘piardă’ timp cu urmarirea ‘intervalelor’, atenţia să se poate deplasa la alt sportiv etc.




(după INOT- Manual metodic, Mircea Olaru ed. Sport-Turism, Buc, 1982)

(la Anexa nr. 15 în format mai mare)



            Acest tablou cuprinde teoretic toate formele de efort şi mai ales relaţiile pe care le au aceste forme cu strategia, organizare şi metodica pregătirii, este un tablou de concepţie la care trebuie să ajungă sigur la gândirea antrenorului





21.   BIORITMUL SI  PERFORMANTELE  ÎNOTĂTORULUI

                       

            Teorie lansată prin anii 1900 de Herman Svoboda (Universitatea din Viena) şi Wilhelm Fleiss (fizician din Berlin) şi dezvoltată ulterior de Alfred Teltscher (Universitatea din Viena) în anul 1920, potrivit căreia există trei bioritmuri –           cel fizic (repetabil după 23 de zile), cel emoţional (repetabil după 28 zile) şi intelectual (repetabil după 33 de zile),  fiecare evoluînd după o curbă egal împărţită între poziţiile maxime şi minime, la acestea din urmă existînd "zile critice" care, într-un fel sau altul, se repetă aproximativ la 6-8 zile pentru un tip de bioritm sau altul. 



            Cercetătorul american B.Gittelson în lucrarea "Biorhythm - A personal science " (1976) apreciază că bioritmul reprezintă numai o parte din factorii care concură la realizarea "performanţei" şi în felul acesta este foarte greu de urmărit dependenţa de aceste cicluri.



             În cazurile în care au fost urmăriţi înotători, în grupe experimentale, cifrele au reflectat faptul că concordanţa cu tipurile amintite au fost relativ scăzute (cca 33%).



            Dar este de ştiut că periodicitate acestor bioritmuri poate fi manevrată, dirijată prin antrenament si autocontrol – astfel se poate ajunge, cel putin dezirabil, la formula de a avea ‘zilele critice’ în aceleaşi zile pentru toate formele de bioritm şi invers…

           

            Totuşi preocuparea pentru urmărirea lor a avut drept consecinţă creşterea capacităţii de autocontrol a subiecţilor; unii specialişti înclină să creadă că "este mai bine să cunoşti ceva chiar cu aproximaţie decît să ignori fenomenul care riscă astfel să nu fie înţeles niciodată".





22.  APARATURA ASOCIATA INOTULUI



            = la pregătirea pe uscat: extensoare, helcometre, căruciorul pe plan înclinat reglabil (Wassa-sistem, USA), diferite simulatoare: (vezi Anexa nr.6)



            'Exer - Genie' (SUA), lansat în 1965, gradează îngreuierea  prin rezistenţa de frecare la trecerea unui şnur înfăşurat pe un suport rigid .



             Mini-gym (SUA), provine din dotarea NASA pentru funcţionarea 'Sky-Lab'-ului (1970), îngreuierea este produsă de rezistenţa la forţa de centrifugare şi spre deosebire de 'exer-genie' permite şi simularea mişcărilor concomitente (bras, fluture);



             'Trenajor Huttel’ (fosta RDG), 1980, foloseşte rezistenţa unui amortizor auto la un sistem de pîrghie permiţând simularea doar a vîslirilor concomitente (modelul a fost perfecţionat la noi de ing.C.Obreja şi M.Olaru prin adăugarea celui de-al doilea amortizor ceea ce face posibilă simularea şi a mişcărilor alternative de înot craul, spate etc.);

     


(*foto din colecţie personală – Reşiţa,1983  dotare cuTrenajor Huttel-Martens, DDR,)



              Aparatul-simulator 'Sport-Sim 101'(Rom.), 1983, realizat de aceiaşi specialişti anterior enumeraţi şi în tandem cu cercetătorii Pierre deHillerin, Vladimir Schor (CCDEFS Buc.), la care îngreuierea este realizată prin frânare electromagnetică, permiţînd vizualizarea pe un monitor TV a modului de aplicare a forţei în timpul vîslirii, aparatul fiind superior multor produse similare  realizate în străinătate (mai ales ca preţ).






(* foto din colecţie personala- Primul prototip al aparatului Sport-Sim 101, Costică Obreja, Mircea Olaru, 1983)



            = pentru testarea şi dirijarea pregătirii în apă:



           ‘Pasar’ (SUA), 1980, aparatul  de comunicare radio în cască care permite şi urmărirea frecvenţei cardiace  printr-un sensor electronic ; FC aleasă pentru începerea unei noi repetări (vezi metoda de antrenament cu intervale);

           'Speedometrul Kaizeroff'(fosta URSS), 1980, realizat pe principiul sonarului (model miniaturizat provenit şi el din dotarea tehnicii de vârf.. sau poate a altor servicii …) înregistrează tridimensional caracterul grafic al mişcărilor, dublat de un sistem video + TV care permite o redare în bloc a mai multor parametri, plus comentariul antrenorului, aparat care dupa 1989 se pare că a trecut cu success peste 0cean...; mai pot fi enumerate

           'Trusa lactat' reprezentînd un ansamblu de tehnici ultra-moderne puse la punct de specialiştii americani şi cei germani care permite analiza aproape instantanee a efortului şi astfel un important răspuns dat antrenorului angajat pregătirea cu precizie în marea performanţă.

            ‘Polar swimming coach’ aparat lansat recent de firma Nokia care monitorizează direct funcţia cardiacă şi care poate să guverneze strict relaţiile de efort în cazul antrenamentului cu intervale (şi nu numai). Un sezor este aplicat cu o centură elastică  pe trunchi (zona sternului) iar un ceas situat pe braţ (care poate fi consultat instantaneu..) va idica pe cadran frecvenţa cardiacă la momentul respectiv. In acest fel se poate aprecia cu precizie de farmacie care este relaţia intre efortul depus, pauză şi pornirea unui nou effort, momentul supracompensării.



  23.     CONTROLUL GRADULUI DE ANTRENAMENT



     Reprezintă o sarcină periodică a pregătirii, compusă din probe, teste stabile, uşor de realizat şi urmărit, controlabile pe perioade mai lungi de antrenament (cicluri, ani), având norme standard propuse de antrenor, federaţie (Colegiul antrenorilor), norme care trebuie îndeplinite şi chiar depăşite de sportivi.



            1. Pregătirea tehnică ar putea fi apreciată distinct prin testarea eficienţei biomecanice după formula BEST

            2. Pregătirea fizică generală poate beneficia de testul:

-'10x200' organizat pe 4 zone de efort:

1) 3x200 cu pauză scurtă, intensitate medie;

2) 3x200 cu pauză medie, intensitate sporită;) 3x200 cu pauză mare, intensitate submaximală iar ultimul

4) 1x200 la intensitatea cea mai mare, maximală;

            Testul a fost conceput de medicii români dr. Bella Szogy şi Kathy Orosz, prof. Mircea Hohoiu - stabiliţi în RFG, pentru înotătorul de nivel mondial şi olimpic (anii ’80) Michael Gross (RFG.), în calitate de asistenţi ai acestui faimos înotător, toţi aceşti trei fiind ajunşi în Germania, fugind din ţară aflată sub dictatură comunistă .

            3. Pregatirea fizică specială poate fi testată prin 'proba bazinului' (2 x 50m /pauză 1‘) concepută de dr. Ioan Drăgan încă din 1958, sau, prin fracţionrea probei de concurs (4x25m, 2x5om, 4x50m etc.).

Toate aceste probe vor fi urmărite de antrenor (îndeosebi parametrii viteză, rezistenţă) şi de echipa de cercetare interdisciplinară (FC, TA, lactacidemie, ş.a.) înainte şi post efort).



            Supraantrenamentul – stare nedorită in cadrul manifestărilor posibile în relaţia sportivului cu apa şi nu numai….

            Acest aspect este caracteristic celor care au forţat pregătirea in mai multe componente sau doar una singura – ne referim la factorii de antrenament (pfg, pfs, pfu, echilibrul stării de sanatate etc.).

            Supraantrenamentul este, mai nou, apreciat ca o boală, sindrom (SGA) şi se carcaterizează prin: scăderea randamentului (fizic, psihic) pe o lungă perioadă de timp urmare a forţării repetate, stresante a capacităţii e efort + a aplicării inadecvate a regimului de susţinere şi de refacere (somn, nutriţie, medicaţie, vezi Anexa 15).

            Inotătorii supraantrenaţi, cert diagnosticaţi de medic ( avem o cazuistică convingătoare chiar pentru ultimii ani…!) au nevoie punctual de o diminuarea a efortului timp de 2 săptămâni sau chiar de o întrerupere temporară dirijată a pregătirii.

            Simptomatica este numeroasă iar antrenorul, medicul devin în această speţă nişte veritabili detectivi; dintre simptomele biologice aminitm -  scăderea rezistenţei (anduranţei), a potenţialului energetic, a performanţei in antrenament, concurs, schimbări în tensiunea arterială si a frecvenţei cardiace (vezi anexa 11- Stativul cu graficul de antrenament), insomnii, oboseală remanentă, dureri musculare, imprecizie coordonatorie, lipsa interesului , a poftei de antrenament, îmbolnăvirii neaşteptate, dereglări ale ciclului menstrual la fete ş.a.; pe plan psihologic se remarcă o stare permanentă de agitaţie, iritabilitate, descurajare sau depresii, perturbarea stării emoţionale, anxietate, insubordonare, scăderea puterii de concentrare.

            De remarcat că sindromul amintit poate avea manifestări similare altor boli sau disfuncţiuni: depresia ca maladie, anemie (lipsa fierului, a vitaminei B12 injectabil, abuzul de alcool, de alte droguri sau chiar doping, proastă nutriţie, program neregulat al regimului de viata (somn, alimentaţia ca ore de masa etc), infecţii (mononucleoze), dereglări ale funcţiei glandei tiroidiene, starea de stress.

            Tratament: odihna sau perioade scurte de repaus / scăderea indicatorilor de efort, de antrenament, respectarea la terminarea lecţiei a exerciţiilor de revenire, înot compensator (5-20 min. înot lejer sau practicarea altor sporturi), recuperare psihologică atentă prin grija antrenorului încărcat de elanuri positive, refacerea planului de antrenament spre o noua formă care să permita readaptarea la efort .

            Cea mai semnificativă indicaţie a este legată de scăderea valorii performanţelor, după ce au fost elucidate celelalte aspecte anterior amintite – supraantrenamentul poate fi şi simulat de unii sportivi capricioşi, atenţie deci !









24.  CONCEPTELE  REPREZENTATIVE ALE PREGATIRII LA INOT



CONCEPTUL COUNSILMAN





Reprezintă baza conceptuală a practicării înotului sportiv modern, formulat în mai multe ocazii (lucrări de referinţă, seminarii, rezultate practice la JO Munchen 1972) de prof dr. James Counsilman USA.

            In direcţia hidro-bio-motricităţii (tehnica corectă de înot) el a convins specialiştii că mişcările de vâslire reprezintă o categorie specială de rotaţii derivate din mişcările helicoidale atât ca structură (direcţii combinate) cât şi ca principii (în sensul că la fel cum mişcările helicoidale îşi au eficienţa în faptul că vehiculează volume cât mai mari de aer/de apă – pe distanţe scurte şi vâslirile la înot vor fi eficiente atunci când prin direcţia şi ritmul, tempoul, alura mişcării sunt cuprinse volume cât mai mari de apă asupra cărora se acţionează pe distanţe cât mai scurte, evident cu unităţi de forţă cât mai mari dar nu atât de mari încât rezistenţa opusă de apă să fie efectiv ‘spartă’,străpunsă).



            In direcţia condiţionării organismului  Counsilman explică importanţa înţelegerii distincte a mecanismelor specifice de adaptare (progresivă, intensivă, repetativă) la diferite tipuri de efort caracteristice principalelor categorii de probe sportive: viteză (50,100m), demi-fond (200m), fond susţinut (peste 400m) ajungând la ideia standardizării antrenamentului cu număr limitat dar optim-eficient de metode, exerciţii şi probe de control.



            Counsilman pune în adevărata sa lumină antrenamentul cu intervale şi legătura sa directă cu ‘antrenamentul inimii’, pompa care asigură rezistenţa la efort (DIRT:Distanţa ,Intervalul de odihnă, Numărul de repetrăi şiIntensitatea efortului).







CONCEPTUL LEWIN




Putem afirma că prof.dr.Gerhard Lewin, conducătorul
catedrei de natatie de la Deutsche Hoch Schulle fur Korperkultur, din Leipzig este fondatorul modern al ‘şcolii DDR de înot sportiv’.



            Contribuţiile sale sunt regăsite în absolut toate domeniile legate de dezvoltarea nataţiei după anii 1965 (iniţiere, pregătire, organizare, strategie etc.) sub forma mai multor lucrări tipărite şi a unor expuneri la numeroase consfătuiri în domeniu.



            Inter-relaţiile plurianuale din interiorul procesului de pregătire în perspectivă a înotătorilor, despre care se pot scrie suite de carţi sau lucrări de doctorat..,  sunt exprimate grafic în figura anexată....; rezultă procentual, cu caracter orientativ de maximă generalitate:



            - raportul dintre pregătirea în apă şi cea pe uscat

            - relaţia dintre volumul de înot şi intensitate (volumul intensităţii)

- ponderea pregătirii generale faţă de cea specială (pe uscat)



            Din simpla contemplare a acestei diagrame se poate spune că în decursul celor zece ani de pregătire (cât durează în medie devenirea unui performeur), volumul de înot are un sens crescător (1), intensitatea procentuală apreciată faţă de posibilităţile de moment ale unui sportiv are un volum cu sens descrescător (2), pregătirea pe uscat este la cotele cele mai mari (procentuale) în primii ani de pregătire (caracterul formativ), treptat diminuându-se pentru a permite specializării să-şi spună cuvântul (3), partea generală a pregătirii pe uscat este la început dominantă faţă de pregătirea specială (lucrul la simulatoare, cu diferite îngreunări etc.), urmând treptat o schimbare radicală a proporţiilor (4), etc.




(vezi Anexa nr 15)



            Prof.Dr.Gerhard Levin, fondatorul 'şcolii germane de înot –RDG’ din 1960, a început să lucreze la acest concept şi la o strategie de aplicare eficientă a acestor relaţii.



            Prin anii 1965, specialiştii din echipa sa (Manfred Julling, apoi dr. Bettina Krotsch care şi-a făcut studiile universitare în medicină la Bucureşti, prof dr. Helga Pheiffer ş.a.) mai "umblau' prin ţările ‘prietene’, inclusiv la noi, pentru a vedea 'cum e bine/cum e rău'...



            Cea care a devenit în ani ’70 ‘marea campioană’…, Cornelia Ender, când avea  vârsta de 9-10 ani (1965-66), participa la concursurile de copii organizate la Bucureşti (fără a fi avut  atunci  vreo ‘pretenţie’ la locurile de pe podium...), apoi, la începutul următorului deceniu, înotătorii din RDG  au devenit pentru cca. 2o de ani 'stăpânii piscinelor';





CONCEPTUL DIMECA – URMUZESCU



 




(Dimeca interwievat de Geo Raeţchi, ziarul Sportul, 1982: în dreapta R. Urmuzescu)



            Gicu Dimeca a fost antrenorul care a sesizat cel mai bine principala lipsă din maniera de lucru a antrenorilor noştri din perioada dinaintea anilor ’60 şi anume: slaba pregătire fizică generală cauzată de comoditatea de a înota numai distanţe medii sau scurte, ignorându-le pe cele lungi.



            Din acest punct de vedere putem spune că între conceptul Counsilmen şi Demeca nu există prea multe diferenţe iar dacă Dimeca ar fi fost mai îndrăzneţ şi mai grăbit el ar fi demostrat conceptul său înaintea lui Counsilman.



            In tot acest effort de antrenor omniprezent şi succese binemeritate a fost ajutat şi secondat de munca, din umbră dar tenace a cercetătorului eminent Aurel Urmuzescu (foto), antrenor federal timp de 15 ani care a contribuit decisiv la modernizarea înotului sportiv românesc.



            La baza gândirii D - U se află constatarea, generală şi atât de reală mai ales ‘azi’, că ‘noi am fost-suntem-şi-probabil vom fi…’ -  nişte comozi (am ales cuvântul cel mai puţin ofensiv) şi numai prin muncă, fără preget şi fără rezerve, se poate înota la parametrii ceruţi de confruntările internaţionale.



            Dimeca era omul care nu admitea concesii şi muncea efectiv alături de sportivii săi. Exemplul personal era desăvărşit şi cei care au încercat să-l copieze, majoritatea au dat greş tocmai pentru că ei nu au înţeles realul sacrificiu demonstrat de antrenor în faţa elevilor săi, exemplu care nu admitea limite - fără a exagera a fost un titan al mişcării sportive din România.



            Un instrument deosebit de util a fost planificarea standard a unui ciclu săptămânal de lecţii prin care el a dat noţiunii, expresiei ‘repetare pînă la ‘perfecţiune’ un sens deosebit de concret; elevii lui ştiau (asta însemna că chiar acceptau…!) programul sîptîmânal ‘pe dinafară’.



            Şablonul ‘cazon’ impus de Dimeca era de fapt tiparul în care fiecare ajungea să înţeleagă care-i este personalitatea cu plusurile dar mai ales cu minusurile sale.



            Sensul adaptării era unul singur : mai mult şi mai bine şi cine greşea repeta lecţia chiar dacă antrenorul astfel mai rămânea la bazin încă 2 ore la bazin, singur cu ‘victima’ sa – viitorul campion aplaudat de tribune.



            Desigur că conţinutul conceptului D-U este mult mai amplu şi sofisticat chiar dar dacă ar trebui să devenim extrem de concişi în al prezenta ne-ar fi deajuns foarte puţine cuvinte ‘muncă şi iar muncă’



            Soarta a fost nemiloasă cu această eminentă pereche – antrenor+cercetător – le-au fost scurtate zilele chiar atunci când avea cel mai mult nevoie de ele, adică în postura de antrenori angajaţi la un club de elită din Italia, ţara care Ie-a oferit cele mai multe trofee prin nenumăratele lor participări la tradiţionalul ‘Sette coline’, concursul tradiţional l ‘primăverilor’ care anunţă opiniei publice viitorii campioni ai sezonului de vară.



            Conceptul D-U trebuie în continuarea studiat şi continuu aplicat în practica noastră ! Iată un titlu adevărat a unei teze de doctorat la înot! Poate că unul dintre elevii săi se va încumeta s-o merite.













CONCEPTUL BAROGA

(o fotografie..)























            Sistem de referinţe şi indicaţii metodice formulat de cunoscutul specialist din lumea halterelor - prof. Lazăr Baroga, care are în vedere concepţia despre dezvoltarea calităţilor motrice combinate.

            Autorul porneşte de la obiectivizarea tuturor componentelor şi a inter-relaţiilor fenomenului, stabilind formule autentice, optime de abordare a variatelor combinaţii posibile dintre cele 4 calităţi motrice de bază (VIRF).

                In cazul înotului, apreciat a fi forma motrică în care ordinea importanţei calităţilor este: 1. Rezistenţa, 2. Forţa, 3. Mobilitate / Supleţea, sunt descrise combinaţiile:



    1.- rezistenţa în regim de forţă (R-F)

    2.- forţa în regim de rezistenţă (F-R)

    3.- mobilitate în regim de rezistenţă (M-R)



            1. Structura căilor de dezvoltare a calităţilor motrice combinate în primul caz (R-F), indică folosirea metodei eforturilor segmentare (analitice), metoda eforturilor mijlocii (moderate), metoda eforturilor până la refuz.

            2. în cazul  al doilea (F-R) este indicată metoda  eforturilor segmentare (forma 'body building'),  metoda eforturilor moderate şi metoda eforturilor până la refuz      3. iar în cazul al treilea (M-R) se indică metoda eforturilor mijlocii şi metoda eforturilor în circuit.

            Conform conceptului Baroga se pot stabili cu exactitate principalii parametri de efort a metodelor folosite. Clasificarea propusă de L.Baroga permite obiectivizarea pregătirii ( a se consulta lucrarea de referinţă - "Educarea calităţilor fizice combinate" Lazăr Baroga, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1984, pg.23, 48, 65, 91, 223, eminentul profesor a dispărut dintre noi, aminitre tristă a anului olimpic 2000 ….).

Conceptul Hannula

        
    Din surse foarte recente - Iată cum arată planul de pregătire conceput de antrenorul american Dick Hannnula (1995), plan redat în lucrarea Coaching swimming Successfully (ed. H.K. 1995, p.43)

 (vezi Anexa 15)                       

Este un plan pe durata a 15 săpt.de lucru (mezociclu) în care fiecare zonă de efort este prezentă în mod logic, conform cu obiectivele stabilite.

Spre deosebire de europeni care utilizează o zonare între 3-5 trepte ( vezi INOT-manual metodic,M. Olaru 1982 pag.221-222),

 Dick foloseşte o zonare amplă, minuţios departajată teoretic şi farmaceutic pusă în practică !

-       zona EN 1 – endurance 1 (repetări la FC 120-140, cu 10-30 sec pauză adică regim de effort la Prag aerob/anaerob cca 95%) este prezent în 60 de antrenamente

-      zona EN 2 – endurance 2 (repetări la FC 30-170, acelaş regim de pauze, adică adică regim de erfort la Prag aeron/anaerob în condiţii de rezistenţă-Viteză) cca. 25 de antrenamente

.        zona EN 3 – endurance 3 (repetări la FC 60-180 cu pauze între 20 sec sau egale cu durata efortului în regim de rezistenşp –Viteză peste timpii intermediari obişnuiţi în graficul de concurs) de cca. 12 ori

-       zona SP 1 – sprint (la FC maxim, cu pauza de revenire egala cu durata repetării sau chiar dubla, în regim de Viteză maximă până la 90% din viteza de concurs) de cca 12 ori pe mezociclu

-       zona SP 2 – sprint lansat (la FC maximal, cu pauze egale sau de 8 ori mai lungi decît durata spintului în regim de Viteză maxima /95%) de cca. 14 ori;

-   zona SP 3 – Sprint maximal (la FC maxim, cu pauze duble ca durata faţă de durata efortului în regim de Viteză maximală / 100-110% faţă de viteza de concurs) de cca. 60 de ori.

            Această zonare este agreată de USSwimming – Sports Science Committee, forul de necontestat al metodicei de antrenament american.

            Cele 14 jumătăţi de zi care compun săptămăna de lucru sunt ocupate în proporţie de cca. 65% (!) cu antrenament din care ‘’înotul de încălzire sau cel compensator / de după antrenament’ este prezent în fiecare lecţie şi nu intră în discuţie şi nici în calcul nostru;



            Regimul SP 3 este lucrat cu volum mic în viteză maxima iar el intra in multe combinaţii cu alte forme de effort (în deosebi alături de zonele Endurance).



            Aceste combinaţii de EN şi SP pot face obiectul unor strategii ‘secrete’ ale antrenorului, dar iată ca D. Hannulla este deschis şi spune cum lucrează.



            Analizînd zonare folosită de Hannula constatăm o asemănare interesanta: zonele care redau efortul mediu, ca procentaj, sunt asemănătoare zonării noastre. La zonele de efort mai mare raportul este putin modificat – la canotaj / Româia * o diminuare semnificativă, la înot / România un procentaj mai ridicat, dar totuşi inferior celui American (Hannula)



Iată cum ar arăta cele 3 zonări:
ZONE   Hannula      Canotaj           Înot
En 1
+
En 2
  =           cca. 65%       60%               54%
Sp 2
+
Sp 3  
  =            cca.30%        08%             16%

            Rezultă că înotătorii noştri lucrează prea mult zona de efort similară efortului din concurs (En 3) în detrimentul volumului de înot în regim  aerob (En1 şi 2) iar la cap. Spinturi peste viteza de concurs (simulari Sp 2+3) volumul este la jumătate decât la americani ! (vezi Anexa nr. 15)           



            Ceva nu-i în regulă cu conceptul nostru – este prea încărcat de eforturi asemănătoare celui din concurs / pe o bază insuficientă de lucru pentru Volum şi Viteză – aceste constatări ar trebui luate în discuţie la Colegiul Central al Antrenorilor.

25.  INCHEIEREA LECTIEI, A EFORTULUI,A UNUI CICLU,

A ‘VIEŢII SPORTIVE’ ….



            Efortul sportiv, normat fiziologic, solicită în egală măsură atât ‘încălzirea’ organismului cât şi ‘încheierea’, revenirea la funcţiunile standard ale vieţii civile

            Incheierea lecţiei în care au fost incluse forme intense de solicitare fiziologică sau mentală este făcută prin exerciţii de înot compensator liniştitor (zona 5-a), care facilitează reducerea produselor de catabolism

            De cele mai multe ori acest aspect este neglijat de sportivi şi chiar de unii antrenori din diverse motice (‘criza de timp’, oboseală crescută, nerăbdare)

. ------------------------

* canotajul reprezintă ’fratele mai mare’ al înotului: efortul asemănănator - ciclic, mediul aproximativ acelaşi iar probele au durate de efort compatibile cu cele existente la înot

-----------------------

            Încheierea unui ciclu de pregătire – este urmat, în mod cunoscut şi firesc, de perioade de odihnă binemeritată de sportive şi chiar de antrenorii lor.

            Încheierea vieţii sportive de performanţă la limitele biologice date de depăşirea unor recorduri sau cumulare de titluri, care a durat în mare 3-4 cicluri olimpice (10-12 ani) cere ca organismul să nu fie brus întrerupt din acest stereotip de activitate biologică.

            În acest sens se vorbeşte despre necesitatea continuării activităţii în temeiul unei ‘dezantrenări’ care poate dura minimum 1-2 ani ; de cele mai multe ori, veteranii sunt incluşi într-un program special conceput pentru ei în care competiţiile şi recordurile sunt ţinute în evidenţă cu minuţiozitate la fiecare grupă de vârstă, în competiţiile Masters (chiar şi la peste 65 de ani).



26.  FILOZOFIA –

            'STIINTA STIINTELOR’ …



             Mai ales prin cunoaşterea/aplicarea categoriilor şi legilor dialecticei, poate ajuta covãrşitor antrenorul sã stãpâneascã (delimitare) şi sã conducã creator procesul curent de pregãtire, parte din programul plurianual conceput a avea finalitate în performanţa de nivel internaţional.



            Percepte filozofice existã în fiecare iniţiativã, acţiune a unui individ. Prin munca lor performant creatoare, sportivul şi antrenorul trebuie sã rezolve optim, ştiinţific o suitã de probleme legate de viaţã şi pregãtirea sportivã specificã (înotului), decizii care pot influenţa covãrşitor randamentul sau eficienţa activitãţii; aceste decizii reprezintã, de fapt, extragerea esenţialului dintr-o diversitate de posibilitãţi iar printr-o raportare adecvatã la cunoştiinţele filozofiei orientezã optim, operaţional latura decizionalã, dirijarea propriu-zisã a antrenamentului.



            Exerciţiul de zi cu zi a implicãrii în 'ştiinţa ştiinţelor' a fiecãruia dintre noi constã din perpetue încercãri şi repetãri a acţiunii de a ne 'delimita' raţional, obiectiv faţã de şuvoiul infinit de informaţii care apar in şi din lecţiile de antrenament, concurs; înţelegerea acestor date, evidenţierea lor, pot afirma sau nega valabilitatea procesului de pregãtire.



            Antrenorul activ şi realist trebuie să facă din această acţiune de Delimitare o formă curentă a muncii sale. (analiză critic-creatoare care se opune confuziei sau neglijenţei)





Rezumat



Cum i-am cunoscut pe –

 J.Weissmuler (‘75) şi Vl. Salnikov (‘83)




In 1975, în luna Iulie, Johny, a făcut un turneu mondial; a
poposit şi la Istanbul iar oficialităţile l-au adus la ‘cel mai bun’ club de înot,IYIK Ortakoy, situat pe malul european al Boforului, club la care lucram de cca un an

de zile. Era deja deja bătrân (71 de ani) şi cu corpul acelor ani… Printre ‘cometele’ mele era şi un puşti de 10 ani care înota exemplar,Guneş ‘ştia’ atunci 1.04,90 la 100 m liber…. Johny a concurat, cu Guneş (în traducere ‘Soare’)  pe lăţimea bazinului şi a facut totul că să iasă al .. doilea, un gest de adevărat fost campion. La terminarea ‘ostilităţilor’ i-am fost prezentat …: ‘antrenorul nostru din România’ dar Johny nu a schiţat nici un gest în plus faţă de această precizare…
. Peste câteva zile le-am spus celor din club despre originea sa şi lumea a rămas plăcut mirată.

            Dar atunci nici eu nu ştiam că Johny, născut în 1904, la Timişoara - cartierul Freidorf, după care familia sa a emigrat în SUA …-  a primit cetăţenia americană deabea în 1928 când deja cucerise 5 medalii de aur la JO.

            Mai în glumă, mai în serios…. acele medalii puteau fi primele 5 medalii de aur pentru România; astfel, la ora actuală am fi putut ‘raporta’ opiniei publice sportive că noi avem, în palmares,  8 medalii de aur la JO (cu cele două ale Dianei Mocanu, 100+200 m spate, Sidney 2000 şi Camelia Potec la 400 m liber în 2004 - Athena)….



------------------------------




(Salnikov şi prof. Igor Koşkin, foto din colecţie personală)



            La extrema cealaltă se află imaginea celui care a reuşit de 15 ori performaţa lui Johny Weismuller care a fost primul înotător ce a depăşit graniţa psihologică a performaţei de a înota 1500m sub media celor 60de sec/100m. (Johny a fost primul în 1922, Alameda, SUA)  Si de atunci a devenit o ‘obsesie’ a tuturor antrenorilor, sportivilor – ‘să reuşesc să înot sub media de 60 sec- 100m.

            Singura probă de înot crawl la care puţini se gândeau să asigure această medie era proba de înot fond – 1500 m. Dar în anii Olimpiadei de la Moskova, acest lucru a fost realizat . Este vorba de rusul Vladimir Salnikov- ‘Ţarul’ (în foto alături de antrenorul său Igor Koşkin) care a reuşit în 1980 să parcurgă cea mai lungă probă de înot sportiv (1500m) cu o medie de sub un minut pe fiecare sută de metri – Moskova 14.56,40/1980. 

            De la primul înotător care a reuşit să dea recordului său o viteză medie de sub un minut, pe distanţa de 100m ( Johny Weissmuler) se poate spune că, în circa şase decenii, performanţele la înot au evoluat ‘de 15 ori’….. La ora actuală puţine recorduri mondiale la înot au încă o viteză medie de peste un minut – sunt probele de bras, probele feminine de înot fond s.a Dar ‘lupta’ cu secundele continuă şi treptat, nu în scurt timp …, se va putea spune că la toate probele, viteza medie de înaintare/100m este de sub  60’’.

            Pe Vl. Salnikov şi pe antrenorul acestuia I.Koşkin i-am cunoscut, în 1983, la un cantonament de pregătire comună, la Tzahkadzor în Armenia, la baza de pregătire olimpică situată la altitudinea de 2000m. Intâlnirea, se pare a că a fost o maniefstare prietenească de ambele părţi ….








Bibliografie selectivă



1951 Kiphuth Robert – Basic swimming, Nikolas Kaye, London, 


1965 Lewin Gerhard – Schwimmen, Spoerverlag,  Leipzig, 


1967 Talbot Don – Swimming to win, Hawthorn books inc, N-York, 


1969 Carlile Forbes– On Swimming, Pelham Sportss Lib, London  


1970 Gallagher Harry – On swimming, Pelham Books, , London, 


1971 Carlile Forbes – On swimming, Pelham Books, London, 


1971 Colwin Cecil – On swimming, Pelham Books,  Lomdon, 


1972 Allardice J. – Medical Aspects of Swimming, Pelhm Books,  London


1972 Don Gambril – Schwimmen, Leistungsport,  Bockenem, 


1974 James Counsilman - The science of Swimming, Prentice Hall Inc.,


1976 Don Talbot– How to swim faster,    d. Jack Pollard, Pytsburg ,


1977 Counsilman J. – Competitive Swimming , Bloomington Indiana


1978 Alexander Popescu –Schwimmen,           BLV Munchen,


1981 Albrecht Fahnemann – Die grossen wasserspielle, Swimmsportverlag, 


1982 Ioan Dragan,. Medicina sportivă aplicată, Ed. Sport-Turism,  Buc. 



1982 Maglischo E. – Swimming Faster,             California St. Col,  


1982 Scholich Manfred – Kreistraining,            Sportverlag, , Berlin


1982 Urmuzescu Aurel – Complexitatea efortului la înot, Ed. CCDEFS, Buc. 


1983 Renato Manno – Teoria dell’allenamento – Nuoto,

                Scuola dello sport,  Roma, 


1989 Denis Pursley, – Climb to the top,             Aquazoid Publk., 


1993 Helga Pfeifer– Schwimm – Training im Verein, Sportverlag, Berlin, 


1995 Dick Hannula – Coaching swimming successfullz, Human Kinetics,  Avon, 


1999 Emmett Hines– Fitness swimming, Human Kinetics,  Leeds,






No comments:

Post a Comment