A2
08. UNELE PRINCIPII DE BAZĂ ALE PREGĂTIRII
Accesibilitatea - principiu pedagogic
aplicat şi în metodica de învãţare-perfecţionare a înotului în diferite faze de
însuşirea tehnicii sau în dozarea efortului.
Subiectivismul
în aprecierea accesibilitatii poate fi atenuat prin utilizarea unor exerciţii
sau structuri optimale de efort, derivate din modelul final de concurs.
Acestea
se programeazã în antrenament sub forma unor operaţii algoritmice (exerciţii de bază) menite sã asigure
îndeplinirea sarcinilor şi atingerea obiectivului final pe cele mai precise,
cunoscute, simple şi uşoare cãi (eficientã).
Ea
trebuie permanent raportatã la limita de adaptare a organismului la efort pentru a solicita
treptat funcţiunile acestuia în vederea atingerii saltului calitativ scontat.
Principiul
se aplicã în mod diferenţiat funcţie de :
Efort
(volum, intensitate, complexitate)
Natura
solicitării (cf.
periodizării)
În
funcţie de Sex, Vârstã, (age goups)
Stagiu
de pregătire (începători, avansaţi, ..)
Particularitãţi
individuale (biotip, funcţiuni) Procedee Tehnica sportivă (specializare),
Idem-
Proba de concurs (consacrare).
Munca
antrenorului trebuie sã fie orientatã în principal în direcţia respectãrii Principiului Accesibilităţii (antrenroul) adresat abil cu Calitatea
memorării creatoare (copilul).., care pun în evidenţã priceperea
profesionalã mai ales în perspective atingerii unor înalte rezultate sportive
ulterioare ale ambilor…...
Aplicarea
principiului presupune parcurgerea urmãtoarelor jaloane: de la cunoscut la
necunoscut, de la simplu la complex, de la uşor la greu, de la apropiat la
depãrtat, etc.
In
analiza unor prestaţii ‘model’ al accesibilităţii, la înotătoarele din ex-DDR, s-a
remarca un mod perpetuu de a aborda tactic şi în fond fiziologic – graficul
probei de concurs în probele cele mai representative ale înotului sportiv –
cele de 200m
Cum era firesc primul 50m avea
valoarea cea mai ridicată (era ajutat de
start si de lipsa oboselii), al doilea 50m apărea la valoare mai modestă (iarăşi firesc – în fond lipsa startului şi
apariţia primelor semene de oboseală putea genera o valoare mai slabă a acestui
intermediary); acum intervine surpriza – cel de-al treilea 50m, la care
orice înotător începe să încerce a reface ceva din performanţa aşteptată – avea
valoare cea mai slabă (!).., în schimb cea de-a 4-a lungime, finală avea valori
care o situau pe locul 2 în graficul de concurs; deci se înota astfel: primii
50m cu valoare 1, urmatorii 50m cu valoarea 3, al 3-a lungimei cu valaorea 4
iar ultima cu valoarea 2-a.
(vezi
‘’degradeul intermediarelor la 200m)
In
aceste condiţii s-a conceput o scalare a performanţelor (cf. principiului Accesibilităţii) astfel – pornind de la valorile
timpilor intermediari ale recordului mondial sau a unui timp de campion… am
degradat intensitatea fiecărui bazin cu câte o unitate ( o secundă), evident
timpii deveneau din ce în ce mai slabi dar în acelaşi timp modelul era
respectat în condiţii de accesibilitate.
Ideia de
la care s-a pornit era că modelul unui viitor record mondial poate fi exersat
încă de la vîrste timpurii sau cu eforturi bine tolerate – totul era ca cel
de-al 4-lea bazin să fie făcut în condiţii explosive, cu o angajare aproape
fără limite (vom mai reveni).
Continuitatea pregatirii - trăsătură cu
rang de principiu important, fără de care nu se poate accepta ideea de
desfăşurare a unei activităţi rodnice şi eficiente în sport, mai ales la înotul
sportiv, dar şi în alte forme de activitate umană...;
Respectând
acest principiu, poate fi urmărit procesul de adaptare la mediu (intern, extern) (a), antrenorul poate urmări complexitatea fenomenului biologic şi
să sistematizeze pregătirea în trepte accesibile prin care sportivul reuşeşte
să se adapteze la sarcinile antrenamentului (b);
(După INOT – Manual metodic, M. Olaru,
ed. Sport-Turism 1982, Buc.p.217)
[Această structură degradată de efort
trebuie repetată până la automatizare –cu acelaşi model anterior prezentat]
Metoda
de antrenament continuu, cu variantele sale "continuu-uniform"
şi 'continuu-variabil', presupune exersarea unor mişcări în regim de
efort asemănător şi simetric organizat, fără întreruperi, pauze, timp în care
specificitatea efortului este reprodusă şi menţinută în mod constant.
Procedeul
de înot continuu-uniform este caracterizat a fi exersat pe durate de
timp în care efortul depaşeste 5-6 min. până la cca.20 min. Este recomandat a
fi asociat la execuţii cu tehnica globală de înot ( nu doar cu picioarele sau
numai cu braţele ..!).
Procedeul
de înot continuu-variabil este caracterizat cu exersări cu durata totală
ceva mai lungă (10 - 30 min) având combinaţii de cel mult 3 forme de efort (de
regulă două); la acest procedeu se poate adopta
indicaţia de a inota:
- defalcat (alternanţa de înot cu
picioare si braţe);
-varianta Fartleck: alternarea efortului
intens cu efortul moderat,
- alternarea într-un procedeu prioritar
cu un procedeu secundar, ş.a.
Fiecare
din aceste procedee ale metodei trebuie sa fie adecvate diferitelor nivele de
pregătire (vârste, diferenţieri pe sexe),
structuri ale pregătirii ( începători,
avansaţi, performanţă).
Multilateralitatea pregătirii -
practicarea înotului este unanim apreciată ca o formă de mişcare armonioasă,
care ajută creşterea organsimului fiind un sport de o mare complexitate …
Din acest punct de vedere înotul trebuie
privit ca un sport complementar, ajutător, care alături de gimnastică, jocuri
şi atletism poate asigura caracterul multilateral al motricitatii umane.
Analizat
din interiorul activităţii de înot sportiv, problema multilateralitatii trebuie
abordată în planul stăpânirii tehnicii de concurs (4 procedee, start, întoarceri) care ar putea fi o cale de a spori,
fără a stressa sportivul, volumul de înot (se
evită folosirea monotonă a aceluiaşi procedeu, schimbând periodic tehnica de
înot), iar pe planul creşterii gradului de antrenament, ştiind că înotul în
sine nu oferă stimuli superiori, maximali pentru dezvoltarea Forţei, Vitezei
sau chiar Mobilităţii, este absolut necesar să se prelucreze aceste calităţi pe
uscat, prin lucru nespecific, care iată este fie generator fie consecinţă a
multilateralitatii.
Multilateralitatea
ca preocupare metodică a avut şi perioade de exagerări; specialiştii
introduceau în conţinutul lecţiilor de antrenament un ‘coctail’ de exerciţii şi
mijloace, înotul, nu de puţine ori, ajungând ‘pe planul secund’…
Astăzi
se ştie cu suficientă precizie care sunt căile şi mijloacele complementare
înotului care induc pregătirii caracterul de multilateralitate, astel:
- pentru elevii până la 10 ani (stagiile de
învăţare, perfecţionare) practicarea înotului nu trebuie să excludă educaţia
fizică desfăşurată în principal la şcoală şi în particular înaintea lecţiilor
de înot (când antrenorul de înot poate
deveni chiar ‘suplinitorul’ profesorului de educaţiei fizică din clasă, din
păcate …!).
- pentru elevii din grupele de avansaţi se va
apela, mai ales, la ‘gimnastica înotătorului’ (complexe speciale destinate dezvoltării mobilităţii, forţei,
rezsitenţei sub forma antrenamentului în circuit etc), alergări moderate
din arsenalul atletismului (readucem în
atenţie ski-fondul, acolo unde condiţiile permit), jocurile sportive (în deosebi basketul)
- pentru sportivii consacraţi trebuie să nu se
uite lucrul la simulatoare biokinetice şi jocul de basket (minimal) prin care diversificarea pregătiri devine o cale de
asigurare a multilateralitatii, de alungarea monotoniei şi creşterea
interesului fiecărui sportiv care are deja o specializare strictă, uneori
stressantă.
Conţinutul eforturilor din antrenamente
(complexitate, volum intensitate) nu
poate fi disociat de termenii unor acţiuni cum ar fi 'susţinere', 'revenire', 'refacere' care se adresează atăt
activităţii metabolice dar şi sferei psihico-mentale ale sportivului perfect
sănătos.
Susţinerea reprezintă, cel mai ades,
intervenţia sub formă verbală a antrenorului (m-am ferit să spun 'intervenţia fizică'...), dar, la nivelele
superioare se referă, mai ales, la administrare (sub supravegherea direct-medicală) a unor tehnici de antrenament
psihologic sau produse farmacologice care sunt menite a ridica standardul
funcţional al metabolismului de efort la cerinţele consumului ridicat impus de
intensitatea mare a diferitelor exerciţii programate de antrenament.
Revenirea se referă, mai ales, la
perioada imediat consecutivă efortului şi are drept reper de referinţă
compensarea funcţiilor cardio-respiratorii (în
speţă FC); revenirea este cel mai ades corelată cu 'intervalul' de odihnă (vezi DIRT) şi ea poate avea două
ipostaze: 'revenire completă (cu o durată confortabilă când organismul are
suficient timp pentru a ajunge la valorile funcţionale apropiate de standardul
numit 'de încălzire', cu achitarea totală a Datoriei de 0xigen) şi 'revenire incompletă'(cu durata mai scurtă, prin care organismul incomplet
refăcut este condiţionat de a se adapta la specificul unui metabolism
insuficient desfăşurat, în Datorie de 0xigen de mai multe valori cf.
intensităţii efortului / vezi antrenamentul cu intervale).
Teoretic,
consecutiv efortului, revenirea este perioada când organismului îi sunt compensate
o serie de cheltueli contactate în timpul efortului (vezi 'datoria de oxigen')
urmată de o perioadă de 'supracompensare' când capacitatea funcţională a
organismului se află la parametri superiori, perioada cea mai indicată de a
începe o nouă repetare a efortului.
Practic,
antrenorul trebuie să 'înveţe' a intui, desluşi apariţia 'supracompensării'
fără a avea prea multe instrumente sau aparatură ştiinţifice, foarte rar, poate
beneficia de recomandările biochimistului care poate situa momentul începerii
supracompensaţiei după testarea lactacidemiei de efort.
Deci, în
final, tot 'ochiul' antrenorului este acela care poate rezolva problema, 'ochi'
care este găsit în ceea ce ştim toţi că înseamnă "secretul
meseriei"...
Refacerea se referă la perioada diurnă,
ciclică a regimului de viaţă sportivă şi are în vedere reechilibrarea
morfo-funcţională a organismului; este vorba de aprovizionarea cu vitamine,
săruri minerale, refacere a masei proteice ş.a.
Si
refacerea este supusă unei activităţi fazice, în val, putând aminti de ipostaza
refacerii complete (cca. 40 de ore pentru
masa proteică...) sau cea a refacerii imcomplete - care dacă se repetă dese
ori va genera forme ale
supra-antrenamentului, epuizării etc(
vezi S.G.A.-ul).
Dacă
pentru revenire nu au fost căutate substanţe farmacologice care să
faciliteze această formă (amintim totuşi
posibiltatea inhalării de oxigen sau a ozonării volumului de aer imediat
apropiat sportivului...), în cazul refacerii + susţinerii se pot
concepe 'reţete' care să rezolve fericit problema (regim alimentar şi de odihnă, psihoterapie, fizioterapie, substanţe
energetice naturale sau artificiale atent dirijate de medic), fără a ajunge
sub incidenţa interdicţiilor tehnicii doping încriminate de CIO/MOC .
(foto
montaj – colecţie personală)
Iată un
tablou înotcmit de Dl. Prof.univ. Dr. Ioan Drăgan având principalele substanţe
folosite in Susţinere / Refacere, substanţe care nu au nimic în comun cu cele
dopante:
(vezi
anexa nr. 15 în format mai mare…)
09. 'GENERAL'
SI 'SPECIAL' IN PREGÃTIREA SPORTIVA LA INOT.
Categorii
ale Teoriei EFS care permit raportarea pregãtirii în pãrţi distincte:
1. PFG - pregãtire fizicã
generalã, care se referã la ansamblul formativ al pregãtirii, în care
metodele, mijloacele, dozãrile urmãresc baza structuralã care deserveşte o tehnicã
cât mai corectã ; pfg-ul este mai apropiat de categoria filozoficã 'cantitate'
în care putem regãsi noţiunea 'acumulare' .
2. PFS - pregãtirea fizicã specialã care se
referã la segmentul prospectiv al pregãtirii, în care
metodele, mijloacele, dozãrile urmãresc dobândirea 'formei maxime' de
manifestare a unei tehnici cât mai corecte la condiţiile de efort ale concursului
de obiectiv; pfs-ul este apropiat de categoria filozoficã 'calitate' la
care se ajunge prin 'salt'(în
funcţie de natura 'acumulãrilor' care pot duce la îndeplinirea
criteriilor optimale ale 'unitãţii de mãsurã').
In
periodizarea pregãtirii aceste douã
categorii se aflã în raport invers proporţional: când pfg-ul este dominant
pfs-ul este minor şi invers.
10 B.E.S.T. - TEST DE EFICIENTA BIOMECANICA LA
INOT
BIOMECHANICAL EFFICIENCY
SWIMMING TEST (eng.)
Relatiile
diverse dintre ‘efort’ si ‘tehnica’, atent urmarite, indică
faptul ca aceste doua categorii se influenteaza direct una pe alta. Se poate
concluziona ca pentru atingerea unei ‘exprimari
convingatoare’ în ceea ce priveste prestatia unui inotator nu se poate
alege, de ex., ‘efortul’ ca fiind singura cale de asigurarea a
succesului, tehnica, în cele din urmă îşi spune cuvântul (exista, din alte sporturi biotipuri care
atestă o capacitate de efort exceptională’ – să luăm cazul lui Ivan Paţaikin,
dar care, cu toate că acesta înota destul de bine…, aceste calitati bio-funcţionale de excepţie nu l-au
putut face sa devina si un mare inotator, tocmai din cauza tehnicii.)
In cazul
inotului, fiind vorba de un sport complex, combinativ (efort/tehnica), care
cuprinde în activitate organismul în plina perioada de formare, relatiile
aminite trebuie să fie atent programate, dirijate astfel ca prin exersarea, mai
accentuată, a unei laturi (numai a
‘efortului’ sau, dimpotriva, numai a ‘tehnicii’) să nu se aducă perturbări
în mecanismul general al creşterii si dezvoltarii armonioase a organismului tânăr,
în plină dezvoltare.
In
aceste circumstanţe este interesantă cerinţa adresată antrenorilor, cea de
a exclude tentaţiile de a forţa pregătirea
copiilor prin progamarea, folosirea unor tipuri de ‘efort’, la nivel optim,
acceptabil pentru perioada antepubertară - în compania unor prestaţii de
‘tehnică’ de cea mai bună calitate.
Acest
climat optim este regăsit în conceptual metodico-organizatoric, denumit
sugestiv ‘best’ (abrevierea de la
Biomechanical Efiiciency Swimming Test) care reprezintă o abordare inovatoare
în testarea capacitaţii tehnice a unui individ care doreşte a şti exact,
matematic, unde a ajuns în acţiunile
sale de atingerea a unei perfecţiuni certe de înaintare în apă.
Denumirea
provine din acronimul titlului şi întâmplător, din limba engleză în limba
română permite traducerea sub forma - 'cel mai bun',
Eficienţa
optimă la înot este realizată atunci cînd se încearcă obţinerea unei viteze
superioare în compania economiei de mişcări, adică,
'la cea mai mare viteză – cele mai puţine
mişcări’…!
conform formulei:
BEST
= 100 - (nr. de secunde+ nr. de mişcări).
Aplicarea
acestei conduite în cazul înaintării prin apă oferă executantului certitudinea
că tehnica sa este corectă şi mai ales adecvată capacităţii personale de efort;
în cazul pregătirii copiilor, respectarea 'formulei' îi fereşte de
suprasolicitare (execuţiile pripite,
forţate, "primul cu orice preţ...") şi obligă la folosirea unor
parametri optimi de efort (tempo lung,
vasliri puternice, tehnica cea mai corectă).
O astfel
de gândire provine de la antici… Faptul că încă din antichitate s-a ajuns la un
standard de înţelepciune cu aplicare universal-valabilă prin expresia "grăbeşte-te...
încet !" (în latină 'festina lente' / evocarea ds. Suetonius va urma la partea 4-a a capitolului, cea dedicata 'istoriei best')
ne permite să apropiem conţinutul acestui aforism şi de metodica înotului –
ne permite să apropiem conţinutul acestui aforism şi de metodica înotului –
'ce poate fi mai bine decît să înoţi cît poţi
de repede dar cu grija de a efectua o economie creatoare, pozitivă în suita mişcărilor tale'...
In fond
şi pregătirea înotătorilor, a copiilor debutanti, aflati în pragul pubertatii,
si nu numai ei (ne gândim la competiţiile
Masters, mai populare…), nu reprezintă decât tot o formă umană de
activitate care necesită probabil aceiaşi capacităţi cîte sunt necesare pentru
a face un lucru important
(o
casă sau un drum, o instituţie etc.).
Iar ‘risipa
de energie’ si ‘riscul de insvestiţii inutile’ sunt prezente si în sport
asa cum sunt ele prezente în viata noastra cea de toate zilele, în economia de
piaţă actuală … (vezi Anexa nr 9)
11. FORTA MUSCULARA
LA INOT
Noţiune
derivatá din calitatea motricá de bazá Forţă
, care aplicatá în mediu acvatic are o suitá de manifestári şi percepte ce îi
conferá un statut aparte.
In
ceea ce priveşte mişcarea – forţa generată de contracţiile musculare are o
ruzultantă: detenta, explozia finală a mişcării aşa cum se întîmplă mai vizibil
la volei sau în atletism, la sărituri.
[ un exerciţiu nelipsit din pregătirea înotătorilor care doresc aş
întări musculatura braţelor - flotarea
dorsală ].
(grafică
din Inot-Manual metodic, M.Olaru, ed. Sport-Turism, 1982, Buc)
La
înot – forţei, detentei îi căutăm un
sinonim şi iată că nu-l găsim; în aceste condiţii conchidem că rezultanta
aplicării forţei generată de contracţiile care compun văslirile în apă poate fi
înţeleasă tot ca detentă, adică vigoarea cu care manifestă înaintarea corpului.
Deci, a defini 'forţa' din perspectivá biologicá (aici aplicatá la hidromotricitate),
impune o altfel de exprimare decát ar face-o un dicţionar stiinţific; pentru
acest motiv iatá principalele categorii care vin sá completeze noţiunea:
a) forţa maximală
clasică (manifestată în formstatului,
întoarcerii);
b) forţa-vitezá
(ciclicá) în apă, detenta, demarajul,
forţa explozivá;
c) forţa-rezistenţá
(anduranţa), procente (%) din forţa
maximalá pe durate cât mai lungi împotrivindu-se oboselii (tempo);
d) forţa-mobilitate,
capacitatea de a folosi forme (%) din categoriile anterior enumerate pentru
efectuarea corectá (ca amplitudine, detentá, tempo) a miscárilor
propuse.
Tipologii în manifestarea forţei:
a/ - prin contracţii izometrice (statice)- vezi poziţia de start
sau împingerea după întoarceri;
b/ - prin contracţii izotonice (dinamice)- vezi suita poziţiilor, momentelor de vâslire prin care este realizat traseul
unei mişcări;
c/ - prin cedare, descárcare a energiei musculare faţá de volume
de apá (cât mai mari) pe distanţe (cât mai scurte), mediul acvatic oferind un echilibru instabil -
vezi traectoria elicoidalá a vâslirilor (
Conceptul Counsilman);
d/ - prin combinarea intermediará (auxotonicá) a impulsurilor:
1- repetarea
cu 'tonus'+'amplitudine' optime (tehnica
corectá, dezirabil) ; 2-
realizarea cu tempo ridicat a
traseelor de miscare (în forţă-vitezá) (‘a te mişca mai repede decât
obişnuieşti în concurs’)
3- exersarea pe durate/distanţe mai lungi (forţa-rezistenţă
scăzută) (‘a te mişca mai încet decât o faci în proba de concurs’) .
astfel:
(a)Prin
tenhica corectá se va putea evita acele 'táieri ale apei' (aplicare greşită a forţei) sau 'stergerea',
'pierderea' apei (prin poziţii
incorecte ale unor segmente ale membrelor) care produc diminuarea
váslirilor; Palmele, braţele vor
fi poziţionate corect faţá de suprafaţa apei si de poziţia corpului, cu un
tonus adecvat crescut, pe o traiectorie amplá (‘alunecată’) care sá
permitá manifestarea efectului elicoidal în realizarea vâslirii (repetăm - prin străbaterea a cát mai mari
volume de apá, pe direcţii, distanţe cát mai scurte..).
(b)Prin combinarea
forţă-vitezá se obţin vâsliri energice în care se poate remarca o buná 'detentá'
(vigoare) şi precizie a miscárii ( înotátorul parcá 'stie ce
vrea'..), regim care realizeazá un demaraj optim al fiecárei vâsliri,
condiţii care vor imprima vâslirii o vitezá proprie prin care se va învinge
rezistenţa apei, ajungâmdu-se la o înaintare eficientă, în viteză maximă ( vezi conceptul BEST).
(c)Forţa-rezistenţá
(anduranţa) se referá la condiţiile
bio-funcţionale (generale, speciale) de a parcurge exerciţiile de înot programate
sau proba de concurs în care sportivul este specializat la tempouri diferite (simularea efortului, a condiţiilor din
concurs)
Forţa maximalá
a unor grupe musculare depinde de: secţiunea transversalá a fibrei (a), de coordonarea inter-musculará (b) si cea intracelulará (c).
Prima componentá este la îndemâna directá a sportivului care
printr-un antrenament susţinut va putea determina o creştere a secţiunii
muşchilor; a doua componentá este oarecum determinatá de exersare dar pe un
fond bun dat de ereditate iar a treia componentá este cel mai mult legatá de
ereditate, ameliorarea metabolismului de efort putând fi remarcatá numai dupá
mulţi ani de pregátire.
Având în vedere cá la înot manifestarea forţei
maximale este direct observatá doar la efectuarea startului, la
întoarcerii, dominanta pregátirii nu
este dependentá de forţa maximalá decât în mod indirect, fiind stiut cá
cresterea forţei maximale statice (prin
izometrie, haltere, de ex.) poate ameliora sensibil aceastá calitate.
Forţa-vitezá (detenta) este descrisá ca fiind
capacitatea unui sistem neuro-muscular de a depási un obstacol (în speţá rezistenţa opusá de apá la o
vâslire) cu maximum de vitezá; aceastá calitate nu este uniform dezvoltatá
la diferitele grupe musculare a unui individ, existá înotátori care au braţe
sau miscári de picioare mai puternice, deci tehnica aleasă pentru concurs (specializarea) trebuie să ţină cont şi
de aceste amănunte.
In plus este bine de reţinut cá detenta va creste cu atât
mai mult cu cât nivelul de solicitare este mai mare, lucru care ne îndeamná sá
apelám la exerciţii efectuate pe uscat dar mai ales la cele care pe fondul
simulárii miscárii permit o crestere corepunzátoare a încárcáturilor de efort (lucrul la simulatorul biokinetic, ş.a.).
Forţa-vitezá este dependentá de: secţiunea
transversalá a fibrei musculare (a),
de proporţiile dintre discurile albe/rosii (dezirabil,
dominata celor albe)(b) si de
viteza neuro-motricá de realizare a coordonárii intra-celulare (c).
Detenta va depinde deci de valorile forţei maximale, de
cele ale forţei-explozive ( dominanta
discurilor albe) iar la înot, mai ales, de valoare corectitudinii demarajului
(efortul iniţial de a înota cât mai
corect) care înseamná şi capacitatea de a angaja, în realizarea contracţiei,
un cât mai mare numár de fibre musculare.
Dacá valoarea rezistenţei ce urmeazá a fi învinsá este
mare vom vorbi despre detentá explozivá (startul, gravitaţia),
dacá valoarea rezistenţei este moderatá (în apă) vom putea vorbi despre
detenta de demaraj, de angajare (vezi Lungimea Unităţii de Vâslire LUV,
corect desfásurată şi energic executatá).
Forţa-rezistenţá
(anduranţa) implicá aprecierea exactá
a intensitáţii contracţiei (% din forţa
maximalá) si a numárului de repetári ale acestei intensitáţi (duratá, distanţa de înot).
Fiind vorba de exersári multiple şi de durată este cazul
sá ne ocupám direct de modalitáţile de mobilizare a energiei, mai ales a celei
rezultate pe căi aerobe (obişnuite la
înot) fiind stiut cá cu cât intensitatea Forţei este mai mare cu atát mai
mult apare consecinţa unei diminuări a traficului sanguin (vezi haltere, lupte, cu
consecinţele inerente..) care la înot are mare importanţă. In
cazul înotului este vorba de intensitáţi medii spre sub-maximale, care
nu au ca efect asemenea diminuári ale traficului sanguin ( în condiţii normale fără rigiditate musuclară, articulară) ceea
ce permite efectuarea unui regim de efort de tip Forţă-Rezistenţă cu numár mare
de repetári, pe durate lungi de timp, spaţiu.
Deci la înot: având cerinţa unei tehnici eficiente si condiţia
unei bune detente de angajare a fiecárui ciclu se poate conta pe adoptarea unor
intensitáţi ridicate de înaintare (viteza - m/s)
. Diferenţele dintre începátori si
consacraţi pot fi remarcate la:
- nivelul
de exprimare a forţei maximale (cu
consecinţele ei);
- la plusurile date de dezvoltarea fizicá (talie înaltă, anvergurá mare);
- la eficienţa biomotricá ridicatá a tehnicii
de înot (vezi testul BEST, Anexa nr 9).
Pornind de la descrierea a Forţei în regim de
rezistenţá generalá sau în regim de rezistenţá localá vom
putea
aprecia natura regimului Forţei dacá efortul angajeazá cca. 1/7 - 1/6
din musculatura striatá (în funcţie de intensitate adoptatá).
Regimul de manifestare a Forţei limitá la Haltere să admitem că poate fi = 1/1, a Forţei
absolute la lupte, judo = 1/2 iar la înot = 1/6 sau 1/7 şi reprezintă o 'forţá relativá' adicá de o intensitate
procentual scăzutá din forţa maximală, facilitată în manifestarea ei de greutatea
corporalá mult diminuatá prin scufundarea corpului în apá.
La înot, contracţiile comune mai des întâlnite pot fi:
- contracţii musculare fazice/ciclice proprii tehnicii de înot ( regimul de antrenament);
- contracţii exploziv-balistice aciclice (start,
întoarceri);
- contracţii ciclice reluate în viteză, cu detentă ridicată, la intensitatea
impusă de distanţa de înot (exerciţii de
verificare, control întrecere, proba de concurs).
Forţa la copiii antepubertari este o calitate puţin
perfectibilă.
Odată cu maturarea biologică, creşterile acestui
parametru se diferenţiază: fetele ating valorile maxime în jurul vârstei de 17-18
ani, băieţii după 20 de ani (±), dar relaţiile cu anduranţa şi mobilitate sunt
optime chiar de la vârste mai mici (cazul
concret al înotului); totuşi, în ultima perioadă sunt remarcate evoluţii
pline de succes la vârste din ce în ce mai apropiate de segmentul 20/25 ani, al
seniorilor !
Diferenţierile dintre băieţi/fete sunt puse, mai ales, pe
seama producţiei de testosteron, hormonul responsabil de creşterea masei
proteice, deci a echipamentului care deserveşte exprimarea forţei
maximale ( iarăşi - cu consecinţele sale...); Aceste
diferenţieri pot fi modificate
prin acţiunea anabolizantă a unor hormoni externi...dopping, care, mai
ales
administrate fetelor, duc la creşteri evidente ale performanţelor dar şi
la
enorme riscuri pe plan hormonal, endocrin.
Prin antrenament specific de forţă se poate influenţa:
- creşterea masei musculare (atât la lungimii cât şi a secţiunii
transversale);
- creşterea depozitelor energetice şi a enzimelor interesate în
derularea fazei anaerobe,apoi a celei aerobe;
- perfecţionarea legăturilor neuro-musculare
care permit sporirea numărului de fibre implicate în realizarea gestului
sportiv.
In decursul a 24 de ore forţa este
favorabil accesată astfel:
-
dimineaţa în jurul orei 8-9, după amiaza în jurul orei 17-18, fiind la
nivel foarte scăzut între orele l4-l5 şi pe timul nopţii.
Forţa unor grupe musculare angrenate specific prin
tehnica de înot poate fi dezvoltată
astfel:
- extensia picioarelor (vâslirea la bras) cicluri nu mai lungi de 10 zile;
- flexia braţului (întins) pe trunchi (ce corespund apăsarea+tracţiunea vâslirii )
cicluri nu mai lungi de 15 zile;
- pronaţia braţelor (vâslirea circulară la bras) sau rotarea humerusului în umăr (‘arm
rotation’) + adductorii coapselor în cicluri de cca. 4 săptămâni; aceste
cifre pot sugera o periodizare a lecţiilor de verificare sau control la o medie
de 4 săptămâni (3 săptămâni de încărcare+
1 dezobosire...), după care se vor putea modifica proporţiile (%) anterioare.
Tot la acest capitol se recomandă exersarea unor mişcări
cu mare amplitudine (vezi simularea
efortului) pe durate care să însume
cca. 30-90 sec. (evident cu intensităţi
asemănătoare celor din concurs).
Pentru a doza corect durata unui exerciţiu se va estima durata unei mobilizări ( durata medie a unui ciclu de vâslire), valoarea găsită va fi raportată la timpul de efort (3o-90 sec.) pentru a afla numărul de repetări ce vor putea fi simulate, valori, la care se va adăuga timpul necesar de manifestare pasivă a mişcărilor (de întregire a ciclului).;
Pentru a doza corect durata unui exerciţiu se va estima durata unei mobilizări ( durata medie a unui ciclu de vâslire), valoarea găsită va fi raportată la timpul de efort (3o-90 sec.) pentru a afla numărul de repetări ce vor putea fi simulate, valori, la care se va adăuga timpul necesar de manifestare pasivă a mişcărilor (de întregire a ciclului).;
La concret, se recomandă simularea tempoului/bazin al
probei de concurs, astfel: durata (cca.90 sec), tempo (75 cicluri
repetate), serii repetate de 4 ori, intercalat de intervale de odihnă
de..'X' sec. (evident cu respectarea fidelă a curbei de manifestare optimă a forţei
pe ecranul monitorului în cazul simularii la aparatura biokinetică).
Antrenamentul de forţă nu poate avea bune rezultate decât
în compania antrenamentului de pregătire generală; accesat în mod strict izolat
el nu va avea efectul scontat.
Mereu trebuie început de la greutăţi, încărcături minore
spre cele maximale; efectele de adaptare se simt destul de repede dar aceasta
nu este totul - va trebui mereu să compensăm lucrul localizat cu exerciţii care
egalizeză forţa agoniştilor cu cea a antagoniştilor.
Cu cât valoarea sportivului este mai ridicată cu atât mai
mult se va lucra specializat, pe grupe de muşchi sau pe segmente de tehnică (pe uscat, cu aparatura specială).
Principiile care trebuie să guverneze alcătuirea unui
program de dezvoltare a forţei sunt:
- fidelitatea faţă de mişcarea din concurs (‘gestul motric’);
- specificitatea (la înot - mişcări explozive, ample + relaxate);
- variabilitatea menită a evita stressul,
monotonia, unele leziuni (complexitate
combinativă a exerciţiilor oferite de cele 4 procedee de concurs).
Formele de antrenament a calitáţii Forţá (pe uscat):
- antrenament cu repetári (seturi
fixe):
3-4(10 x 25 kg) etc.;
- antrenament cu repetári
progresiv-regresive:
2 [ (5x20 Kg)+(4x25
Kg)+(3x3o Kg)+(2x40 KG)+++(1x5o Kg)+(2x40 Kg) + (3x3o Kg)+(4x25 Kg)+(5x20 Kg)]
- antrenament cu repetári pâná la refuz;
- antrenament body-building:
intensitate micá/numár mare de repetári, cu duratá mare de exersare în lecţii speciale
în sala de fitness;
- antrenamentul în circuit: 6-12 ateliere
cu durata de efort asemánátoare celei din concurs, la intensitáţi sub 40% din
forţa maximalá (testatá la debutul etapei, mezociclului), dar cu o dozare
strictá (dupá o formulá 'intensivá' sau 'extensivá', adicá – TM / 2 ,sau 2xTM /
3
(!! - ‘TM’ fiind
abreviereaa termenului 'Testare Maximá').
In concluzie: calitatea ‘forţă’ pare ‘uitată’ de cei mai
mulţi antrenori; antrenamentele de înot, destul de monotone pot deveni mai
interesante atunci când se are în vedere şi prelucrarea forţei, o calitate
indispensabilă pentru o prestaţie tehnică corectă (degeaba
ai rezistenţă dacă nu ai tehnică….)!
12. 'HARTA' SOLICITÃRILOR MUSCULARE
Fiecare
procedeu tehnic de înot sportiv este realizat diferit de suita contracţiilor musculare, în funcţie de
structura biomecanicã particularã coordonãrii globale a procedeului respectiv (de ex. mişcãri alternative din poziţia
culcat ventral=craul, sau, din poziţia culcat dorsal=spate care biometric
seamănă dar funcţional sunt diferit deservite de sistemul muscular, etc.).
Din
felul cum se evidenţiazã mãrimile fiecãrui tip de contracţie se poate alcãtui o
'hartã' foarte interesantã pentru antrenorul aflat în faţa moemntului de alegere,
selecţie a exerciţiilor principale pregãtirii predilecte a unui procedeu sau altul
din cele 4 posibilitãţi existente, astfel:
Procedee de înot sportiv:
*(dupã
Mano,Nabatnikova - Teoria dell'allenamento sportivo, Fed.Italiana Nuoto,
Roma 1983, traducere . M Iliescu ,
M.Olaru)
Observaţii: în general, un înotãtor de
craul sau spate sau fluture ar trebui sã fie pregãtit mai intens pentru dezvoltarea musculaturii extensoare a
spatelui (1), a mişcãrilor de adducţie a braţelor pe segmentul dorsal (2) şi cele de flexie a braţelor(3) pe când un brasist va trebui sã abordeze cu prisosinţã forţa
extensorilor coapseor şi gambelor (a),
flexorii spatelui (b) şi doar în al
treilea rând pe adductorii spatelui (similar cu celeallte procedee).
Un
exerciţiu deosebit de simplu care poate fi executat individual în faţa unui
spalier este cel de a ’te căţăra cu ajutorul mîinilor, palmelor, pe treptele
spalierului, având corpul mereu întins, atârnat’ Acest exerciţiu întăreşte
musculature care participă la realizarea posturii, în cazul nostru a poziţiei
fundamentale de înot – pluta ventrală (comună
la 3 din cele 4 procedee de înot sportiv).
Mişcãrile cele mai puţin implicate în efortul
de a înainta în apã, în general, sunt cele de abducţie (1). apoi, flexiile copaselor (2)
şi flexia trunchiului (3).
Cert este cã toţi înotãtorii pot sã abordeze
predilect adductorii spatelui (a),
apoi extensorii spatelui ( craul,
spate, fluture) (b-1) iar brasiştii flexorii spatelui
(b-2) şi flexorii braţelor (c).
Aceasta aduce în atenţie exerciţiile deosebit de importante de
tracţiuni la extensor cu variantele sale la 'cãrucior' (vezi Anexa nr 6) şi 'simulator la banca izocineticã' (1), apoi exerciţiile de extensie a
trunchiului din culcat îndoit pe lada de
gimnasticã (2-a) şi exerciţiile de ridicare
a trunchiului din culcat dorsal ('briceagul')(2-b) pentru brasişti ; în final avem grupul de exerciţii pentru
dezvoltarea forţei flexorilor braţelor (3).
In aceste
condiţii antrenorul de înot ar trebui sã aibã cunoştinţe ample despre biomotricitate,
gimnasticã medicalã şi teoria dozãrii efortului, care ar completa cunoştiinţele
sale de specialitate.
In
continuare putem remarca că specialiştii germani, atunci când au formulat setul
de exerciţii incluse in circuit trening / kreis-training, au avut în vedere
aceste proporţii.
12. CIRCUIT TRAINING
Metodă de
organizare a antrenmentului, lansată de Morgan şi Adamson, Univ. Leeds ‑ Anglia
în 1958; iniţial a fost folosită în orele de educaţie fizică şcolară în scopul
creşterii densităţii şi eficienţei lecţiei, apoi a penetrat în toate
disciplinele sportive cu scopul realizării unui volum mare şi precis de lucru
sprijinit de aplicarea 'principiului odihnei active', volum adresat unui număr
mare de executanţi la un acelaşi tip de efort (raportat fie la spaţiu de lucru,
fie la timp).
El poate fi
programat în infinite variante acordate cu sarcinile propuse (prelucrarea calităţilor motrice, consolidarea unei deprinderi
etc.); este organizat împărţind în
mod egal numărul de executanţi la numărul de 'ateliere' dispuse sub forma unui
'circuit'; fiecare executant parcurge 'circuitul' executând fie:
‑ un număr
stabil de repetări indiferent de timp;
‑ un număr
stabil de repetări la o durată precisă ;
‑ un număr
stabil de repetări la o durată şi o pauză fixă; sau -
= durata stabilă de efort indiferent de numărul de
repetări;
= durată stabilă de efort la un număr precis de repetări;
= durată stabilă
de efort la un număr precis şi pauză fixă.
La înot, se
apreciază că numărul optim de 'ateliere' este cuprins între 6‑12 (exerciţii
diferite), circuitul fiind astfel conceput spre a asigura pregătirea generală
sau specială folosind organizarea unor metode de antrenament anume alese (intervale,
repetări,
ş.a.).
Specialiştii germani indică următorul program de lucru în circuit avînd
sarcina prelucrării forţei, detentei la
înot:
[După
Kreis training, Manfred Scholich, Sportverlag, Berlin,1982]
Iată descrierea unui circuit destinat
înotătorilor aşa cum este le prezentat în lucrarea amintită
Obs.:
In lucrarea de referinţă ‘Kreistrainig’, autor Manfred Scholich, Sportverlag
Berlin 1982, sunt prezentate, pentru diferite discipline sportive (aici pentru
înot), circuite de exerciţii destinate pregătirii fizice speciale. Specialiştii
din ex-RDG au stabilit că pentru înot sunt recomandate următoarele ateliere:
1/ tracţiuni
alternative la simulator,
2/ extensii ale
musculaturii spatelui,
3/ lucru pentru
musculatura abdominală
4/ lucru pentru tricepsi şi trapez,
5/ tracţiuni
simultane la simulator,
6/ întinderi din
atârnat la inele,
7/ lucru cu
pectoralii şi marele dorsal,
8/ extensii ale
musculaturii coloanei vertebrale
9/ ridicări pentru
musculatura centurii scapulare şi
10/din flotare-
săritură în ghemuit cu salt pe verticala cu genunchii la piept (exerciţiu
folosit şi de US Marin Navy pentru testarea capacităţii generale de efort).
Aceste
ateliere, în funcţie de regimul dorit de efort pot asigura atât prelucrarea
cantitativă (volum mare de repetări cu
intensitate scăzută) cât şi cea calitativă (intensitate mare pentru un număr limitat de execuţii) etc.
notă: Procentaj maxim*™: se controlează periodic
încărcătura maximă de care este capabil un executant la un singur circuit, apoi
valorile obţinute sunt defalcate
procentual la fiecare antrenament, pentru fiecare săptămână etc..
14 ORIENTAREA PREGATIRII DE PERSPECTIVĂ
A INOTATORILOR
Privit
prin prisma celor cinci stagii de pregătire (iniţiere, învăţare, perfecţionare,
specializare, măiestrie), conceptul de antrenament suferă, de la un stagiu la
altul, o serie de transformări structurale, metodice, astfel:
1. -
la iniţiere, se vor urmări relaţii de individualizare;
2. -
la stagiul de învăţarea înotului sportiv este de preferat antrenamentul în
grup, colectiv celui individual (cu
puţini elevi);
3. -
la stagiul de perfecţionare a tehnicii celor patru procedee se va tinde spre
începerea măsurilor de individualizare îmbinate cu forme de pregătire în grup;
4.- la
stagiul de specializare şi la următorul- de măiestrie (5), accentul principal se va pune pe individualizare (modelarea pregătiri din planul unic de
pregătire pentru un concurs de obiectiv important - J.O., C.M. etc).
In
stagiul de iniţiere predomină motivarea prin joc şi amuzament; iar la
cel de
învăţare motivaţia decurge din urmărirea unui raport interesant între
joc (tehnica) şi întrecere ( mai ales la lecţiile organizate pe lăţimea
bazinului), iar în celelalte stagii mizăm pe apariţia dorinţei de
afirmare
personală sau de reprezentare ( a
clubului, a ţării etc).
Până în
stagiul de ‘specializare’ (4)
caracterul antrenamentului are un sens 'formativ' (acumulări), ulterior capătă caracter ‘prospectiv’ (performanţe superioare certe) la
limitele capacităţi biologice de efort.
Antrenamentul
presupune permanent efort de acumulări cantitative (creşteri ale volumului), urmate de salturi calitative/
performanţe la valori distincte pentru fiecare stagiul de pregătire.
În
stagiile de debut (1,2) principalul parametru urmărit este cel de acumulare
cantitativă – elevul trebuie obişnuit să parcurgă distanţe cât mai lungi,
cu îmbinarea parametrului ‘complexitate’ (tehnica celor 4 procedee de înot); în celelalte stagii aceşti
parametri sunt corelaţi cu momentul apariţiei unui nou salt calitativ
care presupune reconsiderarea planului de pregătire prin modificare volumul,
intensităţii etc., astfel încât măsura care condiţionează viitorul salt
să fie abordată cât mai realist şi în perspectivă.
15 LIMENTATIA INOTATORILOR
Trebuie
urmărită atît în planul general al creşterii şi dezvoltării normale, cât şi al
consumului energetic provocat de adaptarea la mediul acvatic (temperatura apei) + efortul de
antrenament (cu durate ades de cca.2-3
ore pe zi) în condiţiile asigurării mijloacelor de susţinere şi refacere
suplimentare (care nu trebuie să
diminueze importanţa consumului alimentar în sine).
Tabelele
următoare redau schematic necesarul caloric şi al principiilor alimentare
pentru diverse categorii:
(la
anexa nr 15 în format mai mare)
Raţia
trebuie împărţită la 5 mese pe zi, administrate la intervale egale de timp:
- micul
dejun 20%,
-
gustare după antrenamentul de dimineaţă 10%,
-
prînzul 35%,
-
gustarea după antrenamentul de după-amiază 10%,
- cina
25% (regimul caloric al fetelor va fi cu
cca. 10% mai scăzut).
Atenuarea
acidităţii după efort se va face cu băuturi hipotone (minerale, glucoză, lapte sau derivaţi); înainte de concurs se diminuează
raţia proteică în favoarea celei glucidice.
Nutriţia – de la sfaturi la constrângeri ….
Se spune
că mai repede, mai uşor schimbi limba unui popor decât obiceiurile tradiţionale
legate de alimentaţie …..
Si asta
cam aşa este... Nutriţia a devenit o ştiinţă de puţini bine cunoscută şi de
mulţi tratată chiar ca o şarlatanie, începând de la alimente modificate genetic
sau ’pilule nutritive’ parcă provenite din alchimie până la legumele şi
fructele luate din piaţă care arată isteţimea cultivatorului în a hormona
temeinic cultura respectiva.
Nutriţia
corectă devine, pe zi ce trece , o problemă de amploare crescândă şi oamenii
neavizaţi se pot trezi cu urmări din cele mai neplăcute.
Lăsân la
o parte practicile alimentare tradiţionale (care
se pot justifica până la un moment dat..) punem in discuţie acţiunile
curente la care ne refeream: ultrarafinarea unor produse alimentare (uleiuri, produse vegetale dar mai ales
animale/vestiţii cărnaţi sau mititei dispăruţi în suporturi de tip soia..); nediferenţierea grăsimilor purtătoare de
colesterol (şi acela fiind de mai multe
tipuri..); puţinătatea aportului de vitamine, minerale provenite din legume
fibroase, fructe autentic naturale ş.a.
Dacă de
lipide am putea să ne apărăm evitându-le, de glucide nu putea scăpa aşa uşor;
ciudat – glucidele bogate hipercalorice sunt cele mai ieftine, uşor de
procurat (pâinea albă, fulgii de cereale
instant, mierea, biscuiţii etc.) pe când cele hipocalorice sunt mai
scumpe şi deci mai puţin accesibile omului normal (cereale semiprelucrate, tărâţe, pâinea neagră, integrală, fructele,
arahidele, legume crude).
Industriile
prelucrătoare sunt deja lansate pe direcţia hiper.. şi greu se va putea schimba
această orientare. Mergem pe un drum bun.? Dvs. puteţi să răspundeţi !
In
sport, mai ales la înot nutriţia este de două ori importantă: în primul rînd se
referă la consumul energetic ridicat al pregătirii pentru marea performanţă dar
mai ales la faptul că alimentaţia acestor sportivi este alimentaţia unor tineri
care sunt in devenirea lor vitorii noştri adulţi.
Dacă
punem în faţă programul zilnic al unui asemenea copil sau tânăr vom vedea că
şansele de a greşi în ceea ce priveşte nutriţia, alcătuirea+administrarea unei
diete corecte sunt mult periclitate:
- orarul şcolar nu prea îi permite o
nutrire riguroasă, apoi
- goana
pană la locul de pregătire este numai uneori egală cu timpul mestecării unui
sandvich asortat din plin cu băuturile acidulate de marcă iar
- după
antrenament, cu organismul perfect obosit nici nu mai poate fi vorba de a
alcătui o dietă ştiinţifică ci doar o dieta ’la întâmplare’; aici ’întâmplarea’
ne duce rapid la cumpărarea de la primul chioşc a unor produse alimentare
industriale, pline de ’E’-uri care amăgesc foamea şi astfel timpul trece şi
într-un sfărşit tsrdiv…, obsevăm neplăcut că sportivul nostru, atât de talentat
de plin de perspective – clachează si toţi anii sacrificaţi pe altarul
sportului se duc, mai ales, pe seama nutriţiei de slabă calitate.
Părinţii
ar trebui să fie nişte experţi în a oferi copilului lor regimul alimentar optim
(nu neaparat ştiinţific..) şi mai
ales să fie buni organizatori ai regimului de viaţa spotivă (şi scolară) a odraslei lor.
Iată câteva recomandări:
- diminuaţi căt
mai mult aportul glucidelor (şi al sării, ClNa, în acelaşi rând …!);
- procuraţi
proteinele necesare (nu uitaţi de peşte...)
asortate cu multe legume si fructe proaspete (evitaţi sucurile prea ’naturale’, bănuiţi la ce mă refer...);
- organizaţi
bine programul de masa, în reprize mai multe şi cu cantităţi corect
proportionate
- asiguraţi că
odihna naturala poate fi, uneori, mai bună decît o masă abundentă;
căntăriţi dar şi notaţi zilnic în tripticul de
antrenament datele cele mai importante
legate de regimul de viaţă sportivă (vezi
anexa nr 11)
Când
aceste valori se dereglează încep să apară problemele: oboseală neaşteptată,stress,
agresivitate, neatenţie, randament scăzut ş.a. care dacă nu sunt atenuate pot
duce la supraantrenament şi, mai avansat, la instalarea a ceea ce numesc
medicii şi psihologii – Sindromul general de adaptare (SGA) incompatibil
cu practicarea organizată a sportului.
Deci,
atenţie, gestionaţi permanent şi cu atenţie problemele de nutriţie,
alimentatţie; nu lasaţi ca’întâmplarea’ să devină obişnuinţă.
No comments:
Post a Comment