Am regasit aceasta conversatie pe FB....,
'autorii' nu au valoare, ca nume,
ci ca 'idei-dezbatere'...
EU: Carmen, nu
te cunosc si din FB nu rezulta multe....; fii binevenita dar te rog
lamureste-ma cu cine stau de vb. - eu sunt antrenor de inot...
20 mai
EU: se pare ca
toata stradania mea de a posta lucruri folositoare unui antrenor... se rezuma
la 'admiratia Dv.'; e bine si cu atata... pacat ca 'cine are urechi sa auda...
nu aude'....; Dv. ce credeti - merita sa mai ma strofocesc asa ca un maratonist
care alearga pe nisip...?
21 mai
CARMEN:
DA. Pentru ca eu chiar citesc, eu chiar invat, chiar vreau sa fac treaba buna. De ce? Pentru ca am mers la inot de la 3 ani cu D-na Petcu Viorica, apoi la scoala cu dl.Cerchez, dl.Perjaru si cu ceilalti, pentru ca atunci nu-si "furau" sportivi ca acum. Mie mi se parea ca vroiau sa faca treaba buna. Si chiar faceau.
Mai tarziu parintii mei au considerat ca trebuie sa invat. Si am terminat cu inotul de performanta. Dar am ramas in legatura cu colegii mei.
Mai tarziu m-am casatorit cu cel mai bun prieten si coleg de-al meu din clasa I a. El nu a renuntat la sport decat cand s-a "implinit" varsta.
Mai tarziu s-a nascut Horatiu, care are acum 10 ani si este in cls.a II a.
Si de-abia acum incepe adevarata justificare a faptului ca pe mine ma intereseaza, ca pe mine ma ajuta, ce incercati dumneavoastra sa faceti.
Noi am gandit ca cel mai usor ar fi pentru noi sa il ducem pe Horatiu la inot. Si la 3 ani s-a infiintat cu el la bazin. Nu a fost usor, pentru ca fostii lui colegi (dar ati inteles ca pot sa spun fostii nostri colegi) nu prea au vrut sa il primeasca pe motiv ca era foarte mic. Dar a gasit pana la urma pe cineva, cu suflet bun, care a zis " hai ma ca ti-l iau eu". Foarte incantati, fericiti si entuziasmati ca am rezolvat. Dupa cateva luni, sotul meu s-a gandit ca ar fi bine sa nu mai piarda timpul pe la geam sau prin tribuna, si sa intre si el in apa. Dupa un an de antrenament s-a inscris la primul concurs master si a castigat. De-atunci el participa, in limita timpului, aproape la toate si e fericit si se simte foarte bine.
Revenim la copil. In vara urmatorului an de la inscrierea la inot, am plecat in concediu. Si la piscina am fost surprinsa sa constat ca Horatiu nu stia sa inoate. E nu-i nimic, e mic! Avem la dispozitie tot timpul din lume! Anul urmator, in vara am plecat in concediu. Si la piscina am fost surprinsa sa constat ca Horatiu nu stia sa inoate. De data asta l-am intrebat pe sotul meu daca plateste la bazin pentru copil, sau daca se duc acolo doar ca sa inoate el. Mi- a spus ca fiecare are stilul lui de a preda si ca nu poate sa intervina si m-a asigurat ca va fi totul bine, incet dar sigur. Dar...
In vara lui 2011, intr-o sambata ne-am gandit sa iesim in parc, si din parc, total neprogramat, am aterizat la bazin unde era concurs. M-am dus sa-mi salut fostii colegi . La tarc. Cuvintele de incurajare (ale unor antrenori) pentru copii erau "Bai, handicapatule!, bai animalule!" sau " cei de 9 ani! asteptati in cur, la tarc! ". Mi-am pus ochelarii de soare si n-am mai vrut sa intalnesc pe nimeni. Dar l-am rugat pe sotul meu, sa incere sa-l bage pe Horatiu in afara concursului, ca sa vad si eu cum se comporta si elevul, dar si profesorul . A fost descalificat pentru ca nu stia sa ia startul. Profesorul radea. Iar eu probabil ca trebuia sa ma distrez. Sotul meu incerca sa ma linisteasca, spunandu-mi ca nu trebuie sa punem presiune pe copil, sa lasam sa se transforme de la sine, joaca in serios, etc. Mi-am luat inima in dinti, si m-am dus la prof. si am intrebat daca i se pare normal ca dupa 5 ani de inot, in fiecare luni, miercuri si vineri sa vedem asa catastrofa de inotat. Razand, mi-a spus: " lasa ca e timp! Dar voi nu va ocupati si voi deloc, sa-l mai invatati cate ceva., ca eu nu prea am timp, ca am multi copii, si ai mei fac performanta! " Mi-a fost rusine sa-i raspund!
De-atunci, Horatiu a participat la toate concursurile pt. varsta lui, dar si eu am inceput sa merg cu ei la aceste concursuri. La inceput am stat in tribuna, cu parintii. Copiii erau traumatizati de vorbe, vorbe, vorbe si gesturi. Copiii, tristi ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor parintilor! Dupa cateva dati, am mers jos cu sportivii si cu profesorii. Acolo nu auzeam decat ca nu se mai termina odata concursul!
Horatiu a invatat sa ia startul la spate la un concurs din ianuarie, anul trecut, de la un alt prof.
In iunie, a venit foarte fericit si mi-a spus ca participa la stafeta. Bravo! si eu fericita cu el! dar la un moment dat ma intreaba: "Mami, dar ce inseamna stafeta,ca noua nu ne-a dat nimic sa tinem in mana!"
Atunci m-am hotarat! Trebuia sa fac ceva!
L-am convins pe sotul meu sa dea examen la scoala de antrenori. Am invatat impreuna, cu simt de raspundere. M-am implicat, pentru ca nu avea suficient timp, si i-am facut conspecte, si am strans materiale si pentru ca m-am gandit ca daca nu reuseste, trebuie sa il invatam noi pe copil ce credeam ca va invata de la profesionist.
A reusit, si acum merge la cursuri.
In noiembrie, pentru ca era apa foarte murdara, sotul meu s-a hotarat sa apeleze la un alt coleg, si sa-i primeasca pana se remediaza apa, dar la Izvorani.
Si de-atunci, copilul meu chiar inoata, chiar are antrenament!
Ce sa inteleg?
Ca toti acesti ani am gandit , dar ce n-am gandit :incepand de la faptul ca poate am un copil cu probleme si eu nu imi dau seama, ca poate nu plateste orele si atunci prof. nu se implica, ca poate au o aventura si de aceea nu schimbam antrenorul, ca exagerez, ca eu nu stiu decat sa vad ce e rau si multe alte tampenii.
Am scris mult, poate n-am cuprins ceea ce vroiam sa spun, ca sa va conving, ca eu chiar citesc, chiar invat. Pentru mine, pentru Horatiu, pentru sotul meu, pentru viitor, ca poate vom face ceva, sa ii ajutam pe copii, si pe parintii lor. Oricum, macar pentru a putea lua atitudine, in cunostinta de cauza, sa nu ti se mai spuna: "bai, Nae daca ai facut inot asta nu inseamna ca esti si antrenor!"
Sotul meu imi spune sa nu vorbesc cu nimeni, ca fiecare isi vede de viata lui, cum considera. Dar mi se pare nedrept, ca in joc sunt niste copii. Niste copii care trebuie sa faca sport.
Am vorbit despre mine si despre experienta mea!
Ati observat ca doar putini copii stiu sa inoate corect, ( chiar daca au rezultate)?
Ati observat ca nu intereseaza pe nimeni?
Ati observat ca nimeni nu spune nimic parintilor, care dau copiilor lor energizante, sau tot felul de intaritoare, sau ness?
Ati oservat ca daca un copil aluneca si cade, nimeni nu il ajuta, pentru ca a cadea la bazin cu capul de ciment este un risc asumat, si oricum nu il ajutam, ca nu e de la noi?
Ati observat ca la start copiii fac pipi pe ei?
Ati observat ca sportivii acestia mici, nu au alura de inotatori?
Ati observat ce haos, ce galagie, ce urlete sunt intr-un bazin de inot?
Ati observat cu cata nepasare sunt privite informatiile noi?
Dumneavoastra spuneti ca suntem conservatori! Eu cred ca nu pasa nimanui!
Aceasta este povestea mea legata de inot si pot spune : Da. Inotul imi schimba viata!
Am recitit ce am scris. Poate parea povestea unor oameni cu oarece retard psihic.
Va asigur ca suntem sanatosi.
Da, eu cred ca merita sa ii luminati pe ceilalti! Sunt sigura ca sunt si oameni responsabili, care profita, in sensul bun al cuvantului, de ceea ce oferiti dumneavoastra. Sunt sigura ca se va intampla ceva! ( Cica asteptarea este mai importanta decat speranta.)
Va rog sa ma iertati ca am scris asa de mult, si va rog sa nu ma judecati prea aspru si sa-mi raspundeti macar ceva, ca sa stiu daca v-am deranjat sau nu. Va pup!
DA. Pentru ca eu chiar citesc, eu chiar invat, chiar vreau sa fac treaba buna. De ce? Pentru ca am mers la inot de la 3 ani cu D-na Petcu Viorica, apoi la scoala cu dl.Cerchez, dl.Perjaru si cu ceilalti, pentru ca atunci nu-si "furau" sportivi ca acum. Mie mi se parea ca vroiau sa faca treaba buna. Si chiar faceau.
Mai tarziu parintii mei au considerat ca trebuie sa invat. Si am terminat cu inotul de performanta. Dar am ramas in legatura cu colegii mei.
Mai tarziu m-am casatorit cu cel mai bun prieten si coleg de-al meu din clasa I a. El nu a renuntat la sport decat cand s-a "implinit" varsta.
Mai tarziu s-a nascut Horatiu, care are acum 10 ani si este in cls.a II a.
Si de-abia acum incepe adevarata justificare a faptului ca pe mine ma intereseaza, ca pe mine ma ajuta, ce incercati dumneavoastra sa faceti.
Noi am gandit ca cel mai usor ar fi pentru noi sa il ducem pe Horatiu la inot. Si la 3 ani s-a infiintat cu el la bazin. Nu a fost usor, pentru ca fostii lui colegi (dar ati inteles ca pot sa spun fostii nostri colegi) nu prea au vrut sa il primeasca pe motiv ca era foarte mic. Dar a gasit pana la urma pe cineva, cu suflet bun, care a zis " hai ma ca ti-l iau eu". Foarte incantati, fericiti si entuziasmati ca am rezolvat. Dupa cateva luni, sotul meu s-a gandit ca ar fi bine sa nu mai piarda timpul pe la geam sau prin tribuna, si sa intre si el in apa. Dupa un an de antrenament s-a inscris la primul concurs master si a castigat. De-atunci el participa, in limita timpului, aproape la toate si e fericit si se simte foarte bine.
Revenim la copil. In vara urmatorului an de la inscrierea la inot, am plecat in concediu. Si la piscina am fost surprinsa sa constat ca Horatiu nu stia sa inoate. E nu-i nimic, e mic! Avem la dispozitie tot timpul din lume! Anul urmator, in vara am plecat in concediu. Si la piscina am fost surprinsa sa constat ca Horatiu nu stia sa inoate. De data asta l-am intrebat pe sotul meu daca plateste la bazin pentru copil, sau daca se duc acolo doar ca sa inoate el. Mi- a spus ca fiecare are stilul lui de a preda si ca nu poate sa intervina si m-a asigurat ca va fi totul bine, incet dar sigur. Dar...
In vara lui 2011, intr-o sambata ne-am gandit sa iesim in parc, si din parc, total neprogramat, am aterizat la bazin unde era concurs. M-am dus sa-mi salut fostii colegi . La tarc. Cuvintele de incurajare (ale unor antrenori) pentru copii erau "Bai, handicapatule!, bai animalule!" sau " cei de 9 ani! asteptati in cur, la tarc! ". Mi-am pus ochelarii de soare si n-am mai vrut sa intalnesc pe nimeni. Dar l-am rugat pe sotul meu, sa incere sa-l bage pe Horatiu in afara concursului, ca sa vad si eu cum se comporta si elevul, dar si profesorul . A fost descalificat pentru ca nu stia sa ia startul. Profesorul radea. Iar eu probabil ca trebuia sa ma distrez. Sotul meu incerca sa ma linisteasca, spunandu-mi ca nu trebuie sa punem presiune pe copil, sa lasam sa se transforme de la sine, joaca in serios, etc. Mi-am luat inima in dinti, si m-am dus la prof. si am intrebat daca i se pare normal ca dupa 5 ani de inot, in fiecare luni, miercuri si vineri sa vedem asa catastrofa de inotat. Razand, mi-a spus: " lasa ca e timp! Dar voi nu va ocupati si voi deloc, sa-l mai invatati cate ceva., ca eu nu prea am timp, ca am multi copii, si ai mei fac performanta! " Mi-a fost rusine sa-i raspund!
De-atunci, Horatiu a participat la toate concursurile pt. varsta lui, dar si eu am inceput sa merg cu ei la aceste concursuri. La inceput am stat in tribuna, cu parintii. Copiii erau traumatizati de vorbe, vorbe, vorbe si gesturi. Copiii, tristi ca nu se ridica la inaltimea asteptarilor parintilor! Dupa cateva dati, am mers jos cu sportivii si cu profesorii. Acolo nu auzeam decat ca nu se mai termina odata concursul!
Horatiu a invatat sa ia startul la spate la un concurs din ianuarie, anul trecut, de la un alt prof.
In iunie, a venit foarte fericit si mi-a spus ca participa la stafeta. Bravo! si eu fericita cu el! dar la un moment dat ma intreaba: "Mami, dar ce inseamna stafeta,ca noua nu ne-a dat nimic sa tinem in mana!"
Atunci m-am hotarat! Trebuia sa fac ceva!
L-am convins pe sotul meu sa dea examen la scoala de antrenori. Am invatat impreuna, cu simt de raspundere. M-am implicat, pentru ca nu avea suficient timp, si i-am facut conspecte, si am strans materiale si pentru ca m-am gandit ca daca nu reuseste, trebuie sa il invatam noi pe copil ce credeam ca va invata de la profesionist.
A reusit, si acum merge la cursuri.
In noiembrie, pentru ca era apa foarte murdara, sotul meu s-a hotarat sa apeleze la un alt coleg, si sa-i primeasca pana se remediaza apa, dar la Izvorani.
Si de-atunci, copilul meu chiar inoata, chiar are antrenament!
Ce sa inteleg?
Ca toti acesti ani am gandit , dar ce n-am gandit :incepand de la faptul ca poate am un copil cu probleme si eu nu imi dau seama, ca poate nu plateste orele si atunci prof. nu se implica, ca poate au o aventura si de aceea nu schimbam antrenorul, ca exagerez, ca eu nu stiu decat sa vad ce e rau si multe alte tampenii.
Am scris mult, poate n-am cuprins ceea ce vroiam sa spun, ca sa va conving, ca eu chiar citesc, chiar invat. Pentru mine, pentru Horatiu, pentru sotul meu, pentru viitor, ca poate vom face ceva, sa ii ajutam pe copii, si pe parintii lor. Oricum, macar pentru a putea lua atitudine, in cunostinta de cauza, sa nu ti se mai spuna: "bai, Nae daca ai facut inot asta nu inseamna ca esti si antrenor!"
Sotul meu imi spune sa nu vorbesc cu nimeni, ca fiecare isi vede de viata lui, cum considera. Dar mi se pare nedrept, ca in joc sunt niste copii. Niste copii care trebuie sa faca sport.
Am vorbit despre mine si despre experienta mea!
Ati observat ca doar putini copii stiu sa inoate corect, ( chiar daca au rezultate)?
Ati observat ca nu intereseaza pe nimeni?
Ati observat ca nimeni nu spune nimic parintilor, care dau copiilor lor energizante, sau tot felul de intaritoare, sau ness?
Ati oservat ca daca un copil aluneca si cade, nimeni nu il ajuta, pentru ca a cadea la bazin cu capul de ciment este un risc asumat, si oricum nu il ajutam, ca nu e de la noi?
Ati observat ca la start copiii fac pipi pe ei?
Ati observat ca sportivii acestia mici, nu au alura de inotatori?
Ati observat ce haos, ce galagie, ce urlete sunt intr-un bazin de inot?
Ati observat cu cata nepasare sunt privite informatiile noi?
Dumneavoastra spuneti ca suntem conservatori! Eu cred ca nu pasa nimanui!
Aceasta este povestea mea legata de inot si pot spune : Da. Inotul imi schimba viata!
Am recitit ce am scris. Poate parea povestea unor oameni cu oarece retard psihic.
Va asigur ca suntem sanatosi.
Da, eu cred ca merita sa ii luminati pe ceilalti! Sunt sigura ca sunt si oameni responsabili, care profita, in sensul bun al cuvantului, de ceea ce oferiti dumneavoastra. Sunt sigura ca se va intampla ceva! ( Cica asteptarea este mai importanta decat speranta.)
Va rog sa ma iertati ca am scris asa de mult, si va rog sa nu ma judecati prea aspru si sa-mi raspundeti macar ceva, ca sa stiu daca v-am deranjat sau nu. Va pup!
Sfârşitul
conversaţiei
No comments:
Post a Comment